18.5 C
Braşov
AcasăStiri BrasovIon-Luca Caragiale, geniul cu ”rădăcini” la Brașov!

Ion-Luca Caragiale, geniul cu ”rădăcini” la Brașov!

l În ultima parte a vieții a trăit dintr-o moștenire venită de la o mătusă din Schei

- Advertisement -

Continuarea materialului publicat vineri, 3 decembrie, pe www.monitorulexpres.ro

Primii ani ai secolului XX, reprezintă pentru Caragiale o prolifică perioadă de proză scurtă, dar și o serie de dezamăgiri. Urmează un moment greu în viaţa sa: este acuzat într-o campanile de presă că este un plagiator nerușinat. Ca să-și spele onoarea, în 1901, intentează acţiune de calomnie lui Const. Al. Ionescu (Caion – așa se semna mizerabilul), cel care a publicat în „Revista literară” două articole în care îl acuză de plagiat.

Ziaristul afirmase că „Năpasta” a fost copiată cuvânt cu cuvânt după drama „Nenorocul” a scriitorului ungur Kemeny Istvan, care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Autorul maghiar era însă inventat, la fel cu întreaga poveste.

Prietenul lui Caragiale, Barbu Delavrancea, avocat celebru în epocă, pledează strălucit la proces. Iniţial, Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoarea corecţională pe timp de trei luni, la amendă şi plata daunelor.

La recurs, însă, este achitat pentru că îşi recunoaşte public întreaga ticăloşie. Iar onoarea conului Iancu rămâne ”nereperată”. Cum bine a spus personajul din ”Două lozuri” : ”insultat grav Dumnezeii mamii și palme cafine central”. Caragiale îşi înaintează operele Academiei spre a fi premiate, dar sunt respinse. Scârbit de miticii între care trăia, încearcă din nou să se stabilească la Braşov, angajându-se aici ca profesor. Deşi, în operele literare, râdea de aşa zisul lanţ al slăbiciunilor, se obișnuise, la rândul lui, să rezolve unele situații cu ajutorul relațiilor sau a unor ”atenții” materiale. Aşa se face că, vrând să obțină un post la Şcoala Andrei Şaguna din Braşov, a încercat să-l mituiască pe directorul şcolii, pentru a fi angajat, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost public refuzat şi s-a stârnit un mic scandal de presă. Ce să-I faci, una e Piscupeasca, Sachelăreasca sau Popeasca, care umblă cu pile pe la școală, și cu totul altceva e directorul de la Șaguna. A fost ultima încercare de a se stabili în orașul mamei sale, unde avea o mulțime de rude. Oricum, motivul pentru care n-a putut fi profesor la Șaguna era unul stupid: nu avea licenţa luată la Berlin şi Viena, așa cum era la modă pe vremea aceea.

În 1904, atacat mereu de adversari, nu-şi mai găseşte locul la Bucureşti. De aceea, împreună cu familia face o călătorie în Italia, Franţa, Germania. În acest an reușește să intre în posesia unei moşteniri din partea unei bogate mătuși din Brașov. Ba chiar, moare și o mătuşă, sora tatălui său, Anastasia, şi moşteneşte o avere consistentă şi de la aceasta. Procesul îndelungat prin care a obținut moștenirea mătușii din Brașov a fost o adevărată saga, care începuse în 1885.
Despre lungul și întotochiatul proces pentru averea Momuloaiei, precum și despre viața aventuroasă a bogatei brașovence vă vom povesti în partea a doua a episodului despre Caragiale.
În timpul vieţii, i s-a spus Momuloaia şi a locuit multă vreme în Braşov. Ecaterina Momolo Cardini, fostă Timotei Gheorghevici, era după mamă nepoată a negustorului brașovean Mihai Alexovici, despre care am vorbit la începutul povestirii, strămoșul matern al lui Caragiale. Mama ei era soră bună cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale, bunica lui Ion Luca.
Soţul bogatei mătuşi din Şchei, Girolamo Cardini, zis Momulo, un italian, supus austriac, s-a stabilit la București și, norocos în speculațiuni, stăpânea la 1830 terenul cuprins pe locul unde s-au aflat ulterior cofetăria și hotelul Capșa. Aici a construit primul local de teatru din București, Teatrul Vechi care a funcționat douăzeci de ani, până la înălțarea Teatrului Național. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Deasupra restaurantului se găsea o sală mare destinată balurilor mascate ale nobilimii. Pentru „relaţii utile”, la sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat sala frecventată mai ales de apărători ai liniştei publice şi odrasle ale celor bogaţi. Specialităţile ce se serveau aici erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. Muiere aprigă, cu un deosebit simţ al afacerilor şi foarte econoamă, Ecaterina îşi băga nasul cu folos în afacerile soţului. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. De altfel, din acest motiv, a şi avut neplăceri cu autorităţile vremii. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre. Rudele de gradul întâi ale Mumuloaiei din Şchei erau cu stare, dar au murit în tinereţea acesteia. Soţul ei a murit în 1865. Bună afaceristă şi cu moşteniri însemnate, Ecaterina Cardini a strâns o avere de invidiat, continuând afacerile soțului defunct. Spre deosebire de Berlin, Bucureștiul era un loc mult mai periculos. În 1878, Ecaterina Cardini, apare pe prima pagină a ziarelor, după ce fusese jefuită de un celebru bandit, Iorgu Serdaru.

Se relatează cum în casa „unei anumite doamne Mumulenu”, ,,în dioa mare”, au intrat mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumulenu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el: ,,La neaperata trebuinţă ce-am avut am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”.

Ştirea apare în diverse forme în ,,Pressa” și ”Românul”. Autorul, a fost repede capturat și burdușit zdravăn de oamenii legii, ziarele sesizând că tâlharul avea ochii tumefiați. De altfel, Serdaru era un adevărat erou în gazete, chiar și în cele umoristice. Facsimil din publicația ”Bobârnacul”.

La două decenii după moartea soţului, în 9 noiembrie 1885, Momuloaia trece şi ea la cele veșnice. Atunci când a murit, nimeni n-a stat s-o plângă. Nici nu s-a răcit bine în mormânt, că rudele au şi început să se certe pe averea rămasă în urma ei. Circul a început cu revendicarea unei cocoane din înalta societate, care pretindea că Momuloaia fusese îngropată cu cerceii pe care ea i-i împrumutase. Apoi fel de fel de rude, adevărate sau pretinse, s-au dus la Tribunal. Că doar nu erau să lase galbenii pe mâini străine, după deviza: ”ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”. După un proces greoi, cel care a pus mâna pe o şesime din avere a fost Ion Luca Caragiale. În casa de fier din locuința ei din București s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente și scrisori funciare în valoare de peste 680.000 lei. Femeie zgârcită, aceasta ascunsese în saltelele din salon bilete ipotecare şi o pungă cu nouă mii de napoleoni de aur. S-au mai găsit giuvaiere de aur şi smarald. Mai lasă ca moștenire o proprietate rurală de pe Vlașca de 4.650 de hectare, și o casă cu loc viran în strada Batiștei. Moștenitorii ei s-au grăbit să pună sub sigiliu într-o casă de bani toată averea ei până la intrarea în posesie.

I.L. Caragiale semnează ca prezent la operațiunea inventarierii. Averea, în valoare de peste trei milioane de lei aur, stârnește o serie nesfârșită de competiții și duce la procese care se vor judeca până după întâiul război mondial, stârnind povești dintre cele mai bizare. Erau şase moştenitori principali, toţi veri cu decedata.

Una dintre verişoare, Ecaterina Caragiale, mama dramaturgului, a semnat o procură în favoarea fiului. Ion Luca a reprezentat-o la toate fazele procesului.

”Am, n-am înfățișare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal”, pare doar o replică a unui personaj caragielean. Dar e mai mult decât atât.

Încurcăturile juridice s-au ţinut lanţ. La Tribunal s-a prezentat şi Maria Tabay, o fostă slujnică de-a moartei, care pretindea că este fiica nelegitimă. Cerea toată averea, dar s-a ales doar cu puţini bani. Până în 1908 au avut loc 15 procese numai pentru moştenirea Momuloaiei. Caragiale era cel mai grăbit dintre toţi, pentru că avea mari datorii. Din cauza unor învârteli juridice, s-a certat cu un bun prieten. Ba chiar, într-o fază a procesului i s-a contestat statutul de copil legitim. Nu se putea dovedi că mama sa, Ecaterina, a fost căsătorită legal cu tatăl său, Luca Caragiale.

Într-un târziu şi-a câştigat partea. Însă, chiar şi aşa, Caragiale era veşnic dator, şi, după ce îşi plătea creditorii, cu banii rămaşi, dădea mese copioase prietenilor. El numea aceste ospeţe praznicele Momuloaiei. După principiul: ”Dă-i cu bere, dă-i cu vin. Dă-i cu vin, dă-I cu bere. A făcut cinste domn’Nae!”

Un alt moştenitor celebru al Momuloaiei a fost pictorul Constantin Lecca (1807-1887). Născut în Braşov, Lecca s-a remarcat în domeniul portretisticii şi al picturii religioase. În timpul vieţii, Lecca a stat mai mult timp în Craiova, unde a înfiinţat prima tipografie şi a predat desenul la Şcoala Centrală.

Fiind mulţi moştenitori se pare că, șmecherește, Ion Luca s-a înţeles cu fiecare parte. Iată ce spune Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului Teodor Nica: ,,Caragiale s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câștig. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…” Tot el reflectează în final: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer șireți”.

După 16 procese avute în problema moştenirii, primeşte până la urmă 1000 de galbeni pe lună. Dar cheltuitor cum era, Caragiale s-a simţit mai degrabă sărac. Abia în 1904 sunt scoase la licitaţie moşia şi casa din Bucureşti rămase după Momuloaia. Vânzarea efectivă s-a realizat – tot din cauza unor contestaţii – în 1909. Între timp, graţie părţii lui de moştenire, Caragiale a dobândit o rentă lunară între 500 şi 1.000 de lei. Nu era o sumă exorbitantă, dar era suficientă pentru a asigura oricui, în acele vremuri, o viaţă onorabilă.

S-ar putea spune că testamentul Momuloaiei a fost ”O scrisoare pierdută”. Poate de aceea, la finalul procesului, moștenitorii câștigători au putut exclama: ”Trai, neneacă, cu banul babachii. Prost să fii să nu-i iei banii!”
Moștenirile Momuloaiei, sora bunicii sale materne, și Anastasiei, sora tatălui său, chiar dacă au venit foarte târziu, l-au făcut pe scriitor să-şi vadă visul cu ochii: în 1905, s-a stabilit cu familia la Berlin, cel mai cosmopolit oraş European din acea perioadă. A mai trăit şapte ani, în apartamente confortabile, fericit că se poate bucura de avantajele civilizaţiei şi de gustul nemţilor pentru muzică simfonică.
Într-o scrisoare din acel an către brașoveanu Ioan C. Panțu, se arată dezamăgit că civilizația germanică a ajuns doar până la Carpați. ”În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european; la Bucureşti şi Ploieşti stă, plin de paraziţi, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, cea mai dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental. Şi sunt convins că ai iubi şi tu, cu atât mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele până-n Carpaţi, şi, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece măcar până-n Balcani”.

Deși, totuși, în vremea aceea, România era condusă de un rege neamț, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, zis și Carol I. Astăzi, după mai bine de o sută de ani, România Mare, care include și Brașovul, este condusă de un președinte cu un nume mai scurt, dar la fel de germanic. În privința civilizației invocate de Caragiale nu s-a schimbat decât pe ici pe colo, și anume nu s-a prea revizuit în părțile esențiale.

Mutarea lui Caragiale în străinătate n-a însemnat însă o rupere totală de cei de acasă. De câteva ori, în trecere prin Brașov, locuiește chiar la poalele Tâmpei, la Hotelul Continental , de pe actuala stradă Castelului.

Pe braşoveanul George Moroianu, ataşat comercial la Legaţia Română din Viena, pe când Caragiale era stabilit la Berlin, îl legau multe amintiri plăcute despre dramaturg. La Arhivele Statului din Braşov se află o scrisoare datată 1910, trimisă de scriitor diplomatului, prin care îi cere ,,termenele alegerilor pentru Cameră şi Senat“. Deşi departe de ţară, Caragiale era încă interesat de politica românească.

Exista și o preferință culinară care-l lega de Țara Bârsei. Prin acelaşi George Moroianu, poetul George Coşbuc îi va trimite la Berlin o ,,putinică de lapte acru“ de Braşov. S-a păstrat o carte poștală ilustrată datată 23 mai 1911, prin care dramaturgul solicita deliciosul produs tradițional brașovean.

Tânăr student, braşoveanul George Moroianu îl cunoaşte pe Caragiale în 1907. De atunci, vizitele vor deveni frecvente în casa scriitorului de la Berlin. Aici va cunoaşte şi alţi intelectuali de seamă. Caragiale, apropiat al studenţilor români din Germania, era o prezenţă cuceritoare. „Se juca cu interlocutorii săi. Pentru noi tinerii, conversaţia cu Caragiale avea de multe ori efectul unor duşuri reci, duşuri din care ieşeam însă întăriţi“, va nota peste ani, Horia Petra Petrescu. Revenit în ţară, între 1913-1914, fostul student a condus Revista Teatrală, apărută la Braşov, unde a publicat amintiri despre dramaturg.

Celebrul epigramist Cincinat Pavelescu, care avea să se stabilească în ultimii ani ai vieții la Brașov, devenind director la publicația „Brașovul literar și artistic”, l-a cunoscut pe Caragiale în perioada în care era student la Drept, la București, la începutul secolului XX. Ca să-l necăjească pe maestrul Caragiale, pentru care avea un adevărat cult, i-a făcut o epigramă, la care a colaborat și acesta, modificând un vers.

Iată epigrama:
Iancu Luca Caragiale…
Îţi dă berea cu măsură…
Face şi literatură…
Însă nu face… parale!
În timpul răscoalelor ţărăneşti, Caragiale scrie din Berlin pamfletul „1907, din primăvara până în toamnă”. Publicat în”die Zeit” este preluat ulterior de presa din țară. Este poate cel mai valoros text de opinie publicat vreodată într-un ziar din România. Paradoxal, articolul a rămas actual în toate epocile ce i-au urmat marelui scriitor și este recomandat oricui dorește să înțeleagă de ce lucrurile din țara noastră balcanică nu se schimbă niciodata. Se găsește pe internet.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, dramaturgul primeşte din partea Astrei Braşov o felicitare prin care i se doreşte ,,celebrului nepot al unei braşovence să tăiască încă mulţi ani fericiţi, mulţămit de epocala muncă ce a săvârşit-o cu condeiul“.

Într-una dintre amintirile sale, Ion Suchianu, povestește despre felul în care Caragiale se autoironiza pentru moștenirea care îl scăpase de necazurile financiare, însă mult prea târziu. ”Conu Iancu” povestea despre un grec pe nume Teodosiadis care, și el, după o viață de nenoroc, a primit o moștenire mare. ”În semn de mulțumire lui Dumnezeu, s-a hotărât ca toată viața lui să ție cele două posturi ale săptămânii. Într-o vinere a mâncat numai fasole sleită și ridichi. Ghinion, însă! A mâncat întâi ridichi și pe urmă fasole. Și cum gazele fasolei ieșeau de jos în sus și ale ale ridichii de sus în jos, s-a umflat și a crăpat”.

Chiar dacă moștenirea Momuloaiei era destul de importantă, în ultimii ani trăiți la Berlin, banii erau pe sfârșite. În iunie 1912, Caragiale moare subit la locuința din Berlin, în urma unui atac devastator de inimă. Fuma foarte mult și lucra până târziu în noapte. A fost găsit căzut între pat și noptieră, strângând în mâini un ziar.

Sfârșitul marelui dramaturg pare un ultim act de comedie. Vagonul cu trupul său a fost uitat timp de două săptămâni în Gara Predeal, la vama austro-ungară. Se pierduse foaia de expediție. Ca și cum Caragiale, nici după moarte, nu a dorit să se întoarcă definitiv în România. A fost îngropat în Bucureşti la cimitirul Belu.

Opera sa este însă la fel de proaspătă și astăzi. În critica care i-a făcut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma satirei. A scris undeva că nimic nu-i arde pe ticaloşi mai mult decât râsul. A ironizat anacronismul pedagogiei din școli, demagogia politicienilor, corupția justiției și falsitatea presei. La anul se vor împlini 110 de ani de la dispariţia dramaturgului. Dar, oare, chiar a murit Caragiale?

Urmăriți Monitorul Expres și pe Google News

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Cele mai populare

Web design Brasov
EVOLUEAZA IN CARIERA – CRESTEREA NIVELULUI DE COMPETENTE IN RANDUL ANGAJATILOR!

COMENTARII RECENTE

Dan POPESCU COLIBASI on Românii nu mai vor copii