Ion-Luca Caragiale, geniul cu „rădăcini” la Brașov!

l În ultima parte a vieții a trăit dintr-o moștenire venită de la o mătușă din Schei

În această poveste adevărată, ne întoarcem mai mult în timp, în cochetul oraș de graniță, Brașov. În agitata lume a târgoveților și a negustorilor, în care banul era rege.

Sigur, pe vremea aceea bancnotele arătau și se numeau altfel, nu ca bucata albăstruie de plastic de astăzi. Marele Caragiale, imprimat pe actualul bilet de o sută de lei se trăgea, după mamă, dintr-o lungă descendență de comercianți brașoveni.

Omul a avut numeroase datorii de-a lungul vieții și și-a încercat talentul negustoresc în mai multe afaceri nereușite. A reușit totuși, spre finalul vieții, după o acerbă luptă în justiție, să moștenească o mătușă din Schei și să ducă o viață tihnită la Berlin.

Problema lui Ion Luca Caragiale au fost întotdeauna banii, mai ales lipsa lor. Sunt antologice căutările lui de bani, sau fuga de creditori. Sau schițele sale despre bani publicate în presa umoristică a vremii.
-Amice Costică, fii bun şi mă-mprumută cu trei lei.
-Bine, să zicem că te împrumut; dar când mi-i dai înapoi?
– Un franc când voi avea. Altul când voi putea. Iar pe celălat după moarte!
Șmecher mare amicul Caragiale, nu-i așa? Dar ce ironie teribilă! După ce ai tânjit toată viața după bani, chipul tău să fie imprimat pe cea mai râvnită bancnotă! Deși puțină lume știe, mama celebrului scriitor Ion Luca Caragiale, era brașoveancă. Provenind dintr-o familie bună de negustori greci.

Conform documentelor găsite în arhive de istoricul Nicolae Iorga, Ecaterina, mama lui I.L. Caragiale, a fost botezată la 26 septembrie 1815, la biserica grecească din Brașov. Este menționată ca doua fiică a negustorului grec Luca Chiriac Caraboua, negustor companist și a Elenei, una dintre fiicele negustorului Mihail Alexovici. Dar să vedem cine era străbunicul matern al marelui scriitor, Mihail Alexovici, o personalitate a Brașovului secolelor 18 – 19. Ei bine, numele lui apare pe un document negustoresc din 1769, conform căruia făcea comerț cu „marfă brașovenească” în Turcia, fiind foarte bogat. Partenerul lui era Nicolae Răuț. Cei doi, importau la schimb din Turcia, mătase, bumbac ”văpsit” şi băcăneturi. Aveau la acea dată prăvălie în Șcheiul-Braşovului, sau cum era trecut în actul oficial, ”Suburbii Coronensis Bolgarszeg”.

Una din rubricile cu specificarea originii şi a naționalităţii, îl desemnează pe Mihail Alexovici ca provenit din Turcia în anul 1750 şi grec de neam, în timp ce tovarăşul său era român din Schei. Cu timpul, însă, datorită relațiilor de comerț ale lui Răuț cu Valahia, Alexovici învață limba română și ajunge de mai multe ori, în călătorii de afaceri, la sud de Carpați. Lui Mihail Alexovici i se spunea Mișa și devine foarte bogat după decesul partenerului său, continuând afacerea de unul singur.

În jurul anilor 1785 obține cetățenia locală, devenind Burger, sau, în limbajul român, brașovenesc, bulger. Cetățeni greci din Brașov ridică peste câțiva ani o biserica proprie administrată de ei, unde Mișa este epitrop. Fără să se numere printre cei mai bogați susținători ai bisericii, Mișa își dăduse un obol apreciabil de 140 florini pentru clădirea ei. Iar atunci când se pune problema de a alege între un preot român, care putea sluji și pentru șcheieni, și unul grec, neștiutor de valahă, Mișa este singurul din comitetul de conducere al lăcașului care votează pentru dohovnicul român.

În ultima decadă a secolului, situația materială și socială îl îndreptățește pe bogatul negustor și epitrop să râvnească Ia cetățenia de stat a Imperiului. Așa că Mișa ajunge la Viena în 1800 și curtea îi acordă cetățenia. Are însă ceva probleme cu afacerile. I se respinge de mai multe ori autorizarea unei topitorii de seu.

Tracasat și apăsat de cheltuielile cu judecățile, moare subit în Logoj, în 1811. Lasă în urmă o avere mare, dar și multe datorii. Împărțirea averii între copii lui – patru fete și un băiat – este complicată. Unicul său fiu, puțin după deschiderea succesiunii la Brașov, este pus sub interdicție, ca risipitor, la cererea celorlalţi urmaşi. Elena, bunica lui Ion Luca, era minoră la moartea tatălui ei, dar logodită, se pare, cu Luca Chiriac Caraboas, deoarece succesiunea o găseşte cununată. O altă fată a negustorului Alexovici este mama viitorului pictor brașovean Constantin Lecca. Niciuna nu s-a ales cu prea mulți bani, dar datorită statutului tatălui lor, au primit o creştere îngrijită şi au fost ştiutoare de carte. Elena va transmite mai departe fiicei ei, Ecaterina, mama lui Caragiale, o educație aleasă. Luca Chiriac Caraboas, soțul Elenei, este negustor și membru al companiei de comerț oriental din Brașov. Este asociat cu un alt negustor brașovean Velicu Obrescu. Partenerul său, împreună cu soția sa Eudoxia sunt nașii viitoarei mame a celebrului dramaturg.
Să recapitulăm, ca să nu ne încurcăm în atâtea personaje. Mama lui Ion Luca Caragiale este Ecaterina, fiica Elenei, la rândul ei, fiica bogatului negustor brașovean Alexovici. Suntem deci undeva în deceniul de dinaintea jumătății secolului XIX, în Brașov. Elena, o tânără educată, de familie bună, are parte, după unele surse, de o căsătorie nefericită, rămânând văduvă. Sau, după alte surse, este părăsită de bărbat.

Ăsta e momentul în care îl cunoaște pe Luca Caragiale. Coincidență, avea același prenume ca tatăl ei, Luca. Este total necunoscut felul în care cei doi s-au văzut pentru prima oară. Împreună cu trupa fraților săi, Luca Caragiale, a plecat în mai multe turnee, care au ajuns și la Brașov. Probabil că, după unul dintre spectacole, cei doi s-au întâlnit.

Luca era unul dintre cei trei fii ai bucătarului domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea. Împreună cu frații săi, Iorgu și Costache, toți trei născuți la Constantinopol, și-au urmat părinții în Valahia, împreună cu curtea domnitorului. Luca Caragiale a urmat o pregătire avocățească, dar, în tinerețe, alături de frații săi, fusese actor. S-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, dar s-au despărțit repede, fără însă să divorțeze vreodată.

Apoi, a cunoscut-o pe Ecaterina. Firi blânde și înțelegătoare, s-au îndrăgostit și au rămas împreună până la moartea lui Luca, în 1870. Chiar dacă nu a fost consfințită legal, legătura a fost foarte puternică, brașoveanca urmându-și partenerul de viață în Valahia. Luca a renunțat la actorie și s-a angajat mai întâi copist la Tribunalul Prahova, apoi, împreună cu Ecaterina, s-a stabilit la Haimanale, aproape de Ploiești, unde a ajuns administrator de moșie mânăstirească. Au avut trei copii: unul mort de tânăr, Ion Luca, viitorul clasic al literaturii române, și Lenci. Toți au fost recunoscuți de tatăl lor la starea civilă.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea amintită de lângă Ploieşti. După absolvirea şcolii primare, nu a mai putut urma decât patru clase gimnaziale. Despre copilăria lui Caragiale se cunosc foarte puține lucruri, din epistole și povestirile unor prieteni.
Oare și-a vizitat bunicii? S-a plimbat micuțul Ion Luca pe străduțele desfundate din Șchei sau prin Piața Sfatului? S-a cățărat pe potecile Tâmpei sau ale Postăvarului? A bătut mingea pe maidanul de după zidurile cetății? Multe întrebări, răspunsuri prea puține…

Copil fiind, Ion Luca urmează cursurile Şcolii Domnești din Ploiești. În clasa întâi se produce un eveniment care va rămâne adânc săpat în inima viitorului dramaturg. Cuza-Vodă, într-o vizită oficială la Ploiești, intră în baraca în care se țineau cursurile și se așează la catedră. Institutorul Bazil Drăgoșescu ține o cuvântare emoționantă și scrie pe tablă cu litere latine – lucru rar în vremea aceea, când se folosea încă alfabetul chirilic – ”Vivat România!”.

În 1868, se duce în Bucureşti pentru a urma cursul de artă dramatică al unchiului său, Costache Caragiale, la Conservator. Într-un turneu de teatru la Giurgiu, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, și el copil de trupă, cu care leagă o prietenie de-o viață. Se reîntoarce în Ploiesti, doi ani mai târziu, unde se angajează copist la tribunal. Participă la Revoluţia antimonarhică din Ploieşti, condusă de Candiano Popescu. Avea să batjocorească mai târziu mișcarea republicană împotriva lui Carol I în schiţa „Boborul”.

Revenit în Bucureşti, este copist, corector, mai târziu gazetar. Debutul literar şi-l face la vârsta de 21 ani cu texte satirice la „Claponul” şi „Ghimpele”.

În 1978, Titu Maiorescu îl cheamă la redacţia ziarului „Timpul”. Activitatea de la redacţia ziarului conservator, alături de moldoveanul Mihai Eminescu şi ardeleanul Ioan Slavici îl impune pe Caragiale, la cei 26 de ani ai săi, drept un maestru al condeiului. Anii 1878-1890 reprezintă epoca marilor creaţii dramatice ale lui I.L.Caragiale, foarte populare chiar și în ziua de astăzi.

Începutul este însă greu. La premiera din 1878 a comediei „O noapte furtunoasă“ este huiduit și amenințat cu bătaia, de spectatorii care s-au regăsit în personaje.

Abandonând activitatea gazetarească, va fi pentru scurt timp revizor şcolar în judeţe din Moldova şi Muntenia. În 1881 părăseşte gazeta „Timpul”. În 1885 este profesor la liceul particular Sf.Gheorghe. În 1888 ajunge pentru o scurtă vreme director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

La fel ca tatăl său, Ion Luca Caragiale, are o viaţă privată încurcată. În 1884, ca funcţionar la Regia Monopolurilor, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din această relaţie se va naşte Mateiu Ion Caragiale, viitor prozator şi poet. Își recunoaște fiul, dar relația nu se finalizează cu un mariaj. De, ochi alunecoși, inimă zburdalnică!

În anul 1889, însă se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina, o frumuseţe a Bucureştiului, mare amatoare de viaţă mondenă, remarcată de către lumea bună la balurile date de pictorul Theodor Aman. ”Am citit în ochii tăi cei sublimi că și tu corespunzi la amoarea mea”, cum ar spune, poate, dramaturgul.

Cu Alexandrina, scriitorul va avea doi copii Luca Ion (1893-1921) şi Ecaterina (căsătorită Logadi). Timp de doi ani, cei doi copii, Luki si Tuski, au avut-o guvernantă pe Elena Farago, o celebră autoare de versuri pentru copii.

La Biblioteca județeană din Brașov sunt două rafturi lungi cu cărți despre Caragiale. Totuși, deși puține, sunt câteva referințe foarte interesante despre legăturile lui Ion Luca cu orașul de unde provenea mama sa.

În tinerețe, Caragiale a făcut două popasuri la Brașov, cu trupa de teatru Pascally. În 1864 și 1865 s-a jucat spectacolul „Răzvan și Vidra“ la Teatrul Reduta de pe strada Hirsher – clădirea este astăzi un centru cultural și poartă același nume.
Cunoștea bine locurile și era foarte atașat de oraș. Mărturie stă un articol-amintire publicat de poetul brașovean Ștefan Octavian Iosif în numărul 16 din 1912 al revistei ”Flacăra”:

”Caragiale începu să povestească amintiri din ţara Ardealului, pe care totdeauna a iubit-o mult, şi despre anumite locuri pe unde petrecuse în copilărie. <>. A doua zi când m-am dus să-l caut, mi s-a spus că e plecat. Plecase, bineînţeles, la Braşov”.
Despre vizitele la Brașov sunt și alte mărturii. Cella Delavrancea, celebra scriitoare și pianistă, foarte apropiată de scriitor, povestește în ”Amintiri despre Caragiale” cum acesta se ducea Piața Sfatului să se certe cu precupețele unguroaice, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor. Nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme, spre exasperarea negustoreselor, cărora le imita accentul și le punea cele mai trăsnite întrebări.

De altfel, fiica scriitorului, Ecaterina Logardi, într-o carte de amintiri despre tatăl ei, își amintește: ”Oamenilor simpli tata le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea. Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, juca roluri de unguri, bulgari, turci, ardeleni, greci sau moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Era ca un mare desenator care face schite la nesfârşit”.

În 1892, Caragiale publica un volumaş de proză cuprizind nuvela „O făclie de paşti”. În același an, în 21 martie, îi scrie lui loan C. Panţu, scriitor și profesor la Școala Comercială din Brașov, interesându-se dacă s-ar putea stabili în acel oraş, dând lecţii de franceză şi de română „pentru începători în familii”, iar soţia lui „de limba engleză, franceză şi piano”.
Iată cum își argumenta Caragiale opțiunea unei mutări la Brașov: ”Ar fi o mare satisfacere pentru mine, ca o lucrare mai largă, o lucrare la care gândesc și pentru care am adunat material destul, s-o pot scrie afară din Țara Românească, unde de-atâta vreme puternicii deosebiți ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă țină într-o poziție umilitoare și inferioară. Un exil voluntar la Brașov mi-ar da multă energie de lucru”. Cu alte cuvinte, Caragiale se supărase pe ”societatea fără moral și prințip” din mica Românie a acelor vremuri. De altfel, Nenea Iancu a întreţinut o bogată corespondenţă cu mai mulți prieteni din oraşul de la poalele Tâmpei. Printre aceştia se numără Ion Petra Petrescu al cărui fiu va deveni primul monograf al scriitorului, Valeriu Branişte, publicist, om politic și academician, George Moroianu, politician şi preşedinte al Ligii Culturale a Românilor, Zaharia Bârsan, dramaturg, fondatorul Teatrului Naţional din Cluj şi Ştefan Octavian Iosif, menționat și mai devreme, poet şi traducător, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.

Spiritul de negustor al înaintașilor săi brașoveni nu-l va părăsi niciodată în viață pe Caragiale. Pentru ca să facă bani, a ţinut timp de aproape un an, între 1894-1895, birtul gării din Buzău, pe care l-a falimentat la fel cum a făcut cu alte două berării pe care le-a avut la Bucureşti. Una din ele, pe strada Gabroveni, în 1893, iar alta, Berăria Academică „Bene Bibenti”, un an mai târziu. I-a plăcut să fie ”comersant”, deşi, probabil că şi-a adus în sapă de lemn afacerile dând deseori de băut amicilor. Celebră, între berăriile patronate de Caragiale, este Beraria Gambrinus, pe care a deschis-o în 1901. Aici au cântat lăutari celebrii, iar clienţii aveau câteodată prilejul să fie serviţi chiar de scriitor, în persoană. Probabil că aici s-a născut celebra replică ”Băiete, încă un rând!”.

CONTINUARE vineri, 10 decembrie, pe www.monitorulexpres.ro