Ducatul, unic în istorie: Singura monedă cu stema Braşovului

• Ducatul de aur, bătut în secolul XVII în cetatea de sub Tâmpa, este cotat printre cele mai rare monede care au circulat în spaţiul românesc

În secolul XV, în Braşov, a funcţionat o monetărie. Nu se ştie cu exactitate unde, dar se ştie că, din acest atelier au ieşit florini de aur, dinari, taleri, guldeni de argint sau ducaţi de aur. Mai târziu, s-au bătut bani de aur cu stema Braşovului care au circulat în Transilvania. Astăzi, banii bătuţi în Braşovul medieval au dispărut. Mai pot fi găsiţi doar prin colecţii particulare. Pe site-urile de licitaţii se vând la preţuri exorbitante. Aceasta pentru că activitatea monetăriei Braşov a fost sporadică şi de scurtă durată, astfel că monedele cu stema Braşovului sunt considerate piese rare. Cele din 1612, ducaţi împodobiţi cu rădăcinile răsfirate ale coroanei Braşovului, se vând cu mii de euro. Muzeul Judeţean de Istorie Braşov are în colecţia de monede medievale câteva exemplare din aceşti valoroşi ducaţi. Însă niciunul nu e de aur.

„Haraghia“ de la Braşov

În anul 1441, Vlad Dracul (1390 – 1447), tatăl lui Vlad Ţepeş, a bătut monedă la Braşov până în luna octombrie, în baza dreptului de a emite monedă proprie, primit de la Sigismund de Luxemburg. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe cealaltă parte, un dragon înaripat cu coadă de şarpe, cu aripile şi laba dreaptă ridicate şi laba stângă terminată în patru gheare. Materia primă era furnizată de breasla fierarilor braşoveni.

Într-un document, domnitorul le poruncea: „Io Vlad, voievod şi domn. Scrie domnia mea fraţilor mei, pârgarilor din Braşov. Ştiţi bine că e poruncă de la Domnul nostru chesarul să-mi fac haraghie. Deci daţi fier şi ce mai este de trebuinţă pentru haraghie în mâinile oamenilor mei, ca să ne facem treaba.“ După numai doi ani, Vlad Dracul a mutat monetăria (haraghie) la Sighişoara, unde a bătut o altfel de monedă, pe care a impus-o şi negustorilor din Braşov: „Sibienii au lepădat ducaţii cei vechi; deci şi voi să nu mai umblaţi cu ei, căci de voi afla pe cineva că umblă cu ducaţii vechi, am să-i fac rău“. Braşovenii nu s-au supus, relaţiile au devenit tensionate şi, în cele din urmă, Vlad „le-a îngăduit domnia mea să aibă voie a face negoţ cu ducaţi de cei vechi“, însă cu condiţia să nu exporte aramă în Muntenia. La un moment dat, voievodul a vrut să mute înapoi haraghia, dar s-au răsculat meşterii sighişoreni, supăraţi să li se ia această cinste. „Această ruşine n-o vom suferi noi odată cu capul, iar ce-ţi este voia ta nu ţi-om face“, spune textul descoperit de istoricul Maria Roşu. Atunci când atelierul de la Braşov a fost mutat la Sighişoara şi rânduit sub administrarea lui Cristoforo Italicus da Firenze, într-un proces-verbal de predare-primire, meşterul italian a notat inventarul primit din Braşov: „nicovale 82, ciocane lungi 25, cleşti pentru tăiere 20 şi cleşti potriviţi pentru ţinere 22, ciocane mici 44, ciocane mari 26“. Deci monetăria din Braşov fusese o adevărată făbricuţă, iar banii de Braşov au circulat în număr semnificativ.

3 grame şi jumătate de aur

În anul 1602, oraşul Braşov a primit de la Sigismund Báthory privilegiul de a bate monedă. Emiterea de monedă în Braşov începuse deja în 1601, pe revers fiind gravată stema oraşului. După o pauză de 10 ani, în timpul luptelor dintre Gabriel Bathory şi Radu Şerban, s-a reluat procesul de batere a monedei la Braşov. Au fost emişi ducaţi regali, la Braşov, în 1612 şi în 1613.

Câteva dintre aceste piese rare, căutate de colecţionarii din toată lumea, se găsesc azi de vânzare la preţuri uriaşe. Un ducat de Kronstadt are fie circa 1,5 grame, fie 3,45 g şi e din aur sau argint. Pe el sunt inscripţionate lozinci în latină. Cel mai des apare „Protector Noster Deus“ (Dumnezeu e protectorul nostru). Pe reversul monedei, e Fecioara Maria, patroana cetăţii. Lucrătura e minuţioasă, detaliile, foarte fine. Cât despre preţul de licitaţie, se ajunge la 1.000 de dolari, pentru monedele din argint, şi la 7-9.000, pentru ducaţii din aur.

Monedele de Braşov sunt, în prezent, în colecţii din Germania şi SUA. Monetăria din Braşov a emis şi alte tipuri de monede în scurta ei perioadă de funcţionare, până ce principatul Transilvaniei şi-a pierdut autonomia, toate cotate de către numismaţi cu eticheta „foarte rare“. Simultan cu banii proprii, prin Braşovul cosmopolit al Evului Mediu mai circulau şi alte monede: dinari ungureşti, taleri olandezi, ducaţi olandezi, piaştri turceşti, sfanţi austrieci, mahmudele de aur, icosari, franci, ţechini veneţieni, guldeni, zloţi, galbeni, şilingi suedezi, oboli, ludovici, napoleoni.

Prima monedă de la noi

Cum au apărut banii în spaţiul românesc? Cele mai vechi monede care au circulat pe la noi au fost găsite la Histria şi sunt vechi din secolul VI î. H. Aici era o monetărie care bătea drahme de argint. Pe monedă era reprezentat un vultur cu un delfin în gheare, stema polisului. Şi celelalte oraşe pontice greceşti au bătut monede. Callatisul a pus în circulaţie, în secolul III î.H., stateri de aur şi tetradrahme de argint. La sfârşitul secolului IV, geto-dacii băteau monede cu caracter regional, dar foloseau şi bani macedoneni emişi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysimach. În Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Mai târziu, au fost adoptate monedele bizantine pentru câteva secole.

Cât despre tehnologie, încă din cele mai vechi timpuri s-au folosit matriţele. Moneda era plasată între aceste două matriţe şi lovită cu un ciocan greu, imprimând astfel o imagine pe monedă. Metoda ciocanului a fost folosită mult timp, până în Evul Mediu. În anul 1333, au apărut monede locale, ,,dinarul banal de Cluj“, apoi cele de la Sibiu, Oradea, Baia Mare şi Lipova. Domnitorii au bătut monede cu propriile însemne heraldice. În Ţara Românească, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, au apărut ducaţii de argint, dinarii şi banii, după modelul monedelor veneţiene. Ducaţii lui Vlaicu Vodă aveau aceeaşi valoare cu groşii sârbeşti şi bulgăreşti, cu care circulau simultan. Dinarii munteni erau echivalenţi cu cei ungureşti.

Banii lui Constantin Brâncoveanu

În Moldova, s-a adoptat ca etalon argintul, iar unitatea monetară era grosul. Groşii moldoveneşti emişi de Petru Muşat aveau ca submultiplu jumătatea de gros. Alexandru cel Bun a adăugat dublii, Alexandru Lăpuşneanu dinarul şi ortul (un sfert de taler). Legenda spune că metalul destinat banilor bătuţi de Despot Vodă a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, aveau pe verso capul de zimbru, stema Moldovei. Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a bătut, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Pe avers aveau efigia domnitorului cu numele său latinizat, Constantinus Bassaraba de Brankowan, şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Îndrăzneala nu a fost pe placul turcilor, care au făcut din acest gest un motiv de a-i lua capul domnitorului român. Au spus că nu i-a deranjat decât faptul că în religia musulmană, nimeni nu are voie să-şi pună chipul pe bani.

În veacul XIX, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine, cu toate că se stabilise ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint (zwanziger), care valora 20 de creiţari (kreutzer). Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monede proprii. Astfel că, această perioadă era caracterizată printr-un haos monetar.

Economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855, scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, niciun leu în circulaţie şi n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb“.

Nişte bani numiţi „români“

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi să negocieze emiterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români“. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi“, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat“, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. În 1864, s-au bătut câteva monede de probă, dar nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. La 4 mai 1867, a fost adoptat leul ca unitate monetară legală a României, având valoarea a 100 de bani. Legiferarea a fost făcută sub domnia lui Carol I, imediat după instalarea pe tron. Un leu românesc cântărea cinci grame de argint. Monedele divizionare erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham.

În 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un pol), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Din această primă emisie, câteva monede au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa. La 3 martie 1870, s-a înfiinţat la Bucureşti Monetăria Statului. Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I a fost polul de aur din 1868, următoarele înfăţişându-l în diferite etape ale vieţii, până la bătrâneţe. A fost epoca de glorie a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la Primul Război Mondial.

Monedele cu chipuri de suverani

Începând cu Războiul de Independenţă din 1877, leul era tot mai rar pe piaţă, fiind detronat de rublă (4 lei), sfanţ şi icusar. Ministrul de finanţe Dimitrie Sturdza, în 1880, a retras din circulaţie rublele, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei. Confruntat cu lipsa de numerar, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare“, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani şi au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Între timp, Banca Naţională (înfiinţată în 1880) pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1.000 de lei. Ele au rămas practic neschimbate până în 1910. La începutul Primului Război Mondial, leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Cheltuielile cu războiul şi evacuarea tezaurului BNR în Rusia au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naţionale, astfel că, în 1919, după război, leul românesc era printre cele mai slabe monede europene. Leul s-a stabilizat abia în februarie 1929. Pe noile monede s-au succedat mai multe chipuri de suverani: Ferdinand, regele Mihai copil, Carol al II-lea, apoi Mihai adolescent. Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a dus la retragerea şi topirea monedelor cu chipul fostului rege. S-au bătut şi monede cu inscripţia legionară „Totul pentru ţară“, topite în ianuarie 1941.

Banii de zinc din Epoca de Aur

Penuria de metal din Al Doilea Război Mondial a determinat emiterea de monede de zinc şi din fier placat cu nichel. Cu toate acestea rezervele de aur ale BNR creşteau, alimentate de încasările din comerţul cu grâne şi petrol cu Germania. Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de inflaţie accelerată. Au apărut monede de un milion şi de cinci milioane de lei. Deşi valoarea lor nominală creştea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos. Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, au purtat amprenta ideologiei comuniste (ţărani şi muncitori), devenită oficială. Moneda din aluminiu, de 5 lei, a fost ultima cu efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, a fost topită. Stabilizarea monetară din 15 august 1947 impunea ca fiecare cetăţean să poată schimba în lei noi doar o sumă limitată. Saci plini cu bancnote au fost aruncaţi pur şi simplu la gunoi. Sau puşi pe foc. Schimbul s-a făcut la un leu stabilizat pentru 20.000 de lei vechi, iar suma cea mai mare admisă la schimb a fost de cinci milioane. Negustorii şi ţăranii aveau miliarde, dar toată munca lor s-a dus pe Apa Sâmbetei.

În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile regale de pe monede cu stema republicii şi cu simbolurile socialismului: secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul. S-a renunţat la metale preţioase. Cei care deţineau monede de aur („cocoşei“) trebuiau să le predea statului sau riscau ani grei de închisoare. Monedele şi bancnotele emise în 1966 au circulat până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989, şi puţin timp după aceea, tot mai devalorizate. După 1990, moneda românească a cunoscut o inflaţie galopantă până în 2005, când a avut loc denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri.

Următorul pas pentru România va fi adoptarea euro, o decizie amânată până acum de două ori.

În această lungă şi interesantă istorie a banilor româneşti, ducatul de la Braşov îşi are însă locul şi valoarea lui. Este unica monedă din lume care poartă stema cetăţii Braşov.

Primii bani de plastic

Anul 2005 a reprezentat un an major în evoluția monedei naționale românești. În același an a fost înlocuit și materialul din care erau confecționate bancnotele. Dacă până atunci bancnotele românești erau confecționate din hârtie. De atunci plasticul a luat locul hârtiei.

Puţină lumea ştie însă că România a fost prima ţară din Europa care a utilizat polimer pentru realizarea bancnotelor. Se întâmpla în 1999, când BNR a imprimat bancnota de plastic cu valoare nominală 2.000 de lei, cu ocazia eclipsei totale de soare. Această eclipsă a avut maximul de vizibilitate de pe teritoriul României. S-au emis atunci un milion de exemplare de bancnote cu valoarea de 2.000 de lei.