• Prima mărturie scrisă despre cântecele luptătorilor vlahi s-ar afla în Codexul Rohonczi, o carte veche de peste 1000 de ani, păstrată la Budapesta, care continuă să nască mari controverse între istorici, arheologi și paleografi
Codexul Rohonczi, o carte veche de aproape 1000 de ani a creat dispute după dispute între istorici și paleografi. Păstrat la Budapesta, Codexul Rohonczi este un document controversat ce datează aproximativ din anii 1100, al cărui sistem de scriere este ciudat, și încă nu a fost descifrat într-o formă care să fie unanum acceptată de specialiști. Denumirea cărții a fost dată dupa orașul Rohonc, în vestul Ungariei, acum Rechnitz, Austria, în care a fost păstrat până în 1838 când a fost donat Academiei Maghiare de Știinte. Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 șiruri scrise cu cerneală violet. In text sunt intercalate desene, miniaturi cu scene laice și religioase. Au fost propuse de-a lungul timpului diverse interpetări sau „traduceri”.

A fost scrisă cu caractere dacice

În 2002, o româncă anunța că a tradus Codexul Rohonczi și că documentul este scris cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, și se citește de jos și în sus. După 20 de ani de muncă, arheologul Viorica Enăchiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris care, susținea ea, vorbește despre vlahi și regatul lor.

„Jurământul tinerilor blaki“

Codexul conține și versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki“ care a fost tradus în felul următor: „O viață, tăciunele șarpelui, puternic veghetor,/ Înșelător, să nu primești a te uni/ Cu prorocirile şarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetății aud îndelung/ Mergeți vioi, jurați pe căciulă, pe puternica căciulă!/ Să juri cu maturitate și cu convingere!/ Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic!“

„Scriere secretă“

În 1982, Viorica Enăchiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existența în arhivele Academiei Ungare a codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A făcut rost de o copie. Timp de 20 de ani a muncit ca să-i descifreze tainele. Cartea, legată în piele, a fost păstrată în localitatea Rohoncz până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Științe a Ungariei, în 1838. Nu se știe prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. După Al Doilea Război Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legătură cu Codexul. „Se găsește în Arhivele Academiei de Științe a Ungariei, o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă pe care nimeni n-a reușit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii grecești. M-am gândit că seamănă și cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungurești, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc“. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat în 1970 o parte din observațiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enăchiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI-XII, într-o limbă latină vulgară (daco -romană), cu caractere moștenite de la daci. ,,Sunt semne care au aparținut alfabetului dacic ce cuprindea aproximativ 150 de caractere cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indoeuropeni în epoca bronzului“, spune arheologul.

Solii și cântece ale vlahilor

Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 rânduri. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece și rugăciuni care includ 86 de miniaturi. Consemnează înființarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064-1101. „Sunt informații despre organizarea administrativă și militară a țării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru și mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Păcuiul lui Soare“, a descoperit Viorica Enăchiuc.

Membră UNESCO

Viorica Enăchiuc e absolventă a Facultății de Filologie, secția Română- Istorie, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, promoția 1963. Lucrarea de licență și-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulți ani a condus șantiere arheologice în Oltenia, Muntenia și Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu și epoca dacică. Și-a prezentat lucrările la conferințe în țară și în străinătate: Austria, Franța, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, și în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Critici și dispute

Lucrarea Vioricăi Enăchiuc, publicată în 2002, a fost primită, însă, cu o critică virulentă. Cea mai dură voce este a paleografului Dan Ungureanu, care apreciază că „Limba în care e scrisă cartea ar fi latina vulgară din secolele XI-XII – pe atunci se vorbea deja româna comună, știm asta comparând româna şi aromâna, fondul lor comun seamănă bine cu limba care va fi fost vorbită în secolul al XI-lea. Autoarea oferă un îngrijorător «dicţionar latin vulgar-roman» la finele cărţii – latina vulgară din secolul XII, care n-are nici un cuvânt comun cu româna din secolul al XV-lea, pe care o cunoaştem“, scrie paleograful Dan Ungureanu în revista „Observator cultural“.
Cele 87 de ilustrații din carte, care înfățișează bătălii, peisaje și imagini religioase. Simbolurile par a face trimitere la mai multe religii, inclusiv la creștinism, hinduism și islam, susțin unii savanți care consideră că manuscrisul a fost creat într-o societate în care cele trei religii coexistau.
Cercetătorul maghiar Attila Nyiri a propus teoria conform căreia, dacă sunt întoarse cu susul în jos, paginile sunt – de fapt – un text sumerian. Aceasta este „Ipoteza sumeriano-maghiară”.
Dar și traducerea lui Nyiri a fost criticată. Contestatarii ipotezei sale susțin că istoricul și-a luat o prea mare libertate în rearanjarea simbolurilor, ceea ce, în esență, ar putea duce la un număr infinit de traduceri.