l Eroi şi zâne, uriaşi şi crai de legendă au dat numele apelor, munţilor şi satelor din Ţara Bârsei şi din Ţara Făgăraşului, cele două ţinuturi de basm din inima României
Munţii, văile, apele precum și așezările din Ţara Bârsei sau Țara Făgărașului poartă nume de legendă. La baza acestor denumiri populare stau plăsmuiri ale oamenilor care au trăit odinioară prin aceste locuri. Cele mai multe şi mai frumoase legende s-au născut la sat.
Oamenii din judeţul Braşov au ţesut poveşti cu zmei şi sfinţi, zâne bune, regi, balauri, dar și ţărani isteți şi luptători neînfricaţi. Legendele s-au transmis din generaţie în generaţie şi au ajuns şi la noi. Deşi nu sunt reunite într-o culegere de folclor, aceste povești sunt vii şi continuă să ne încânte atunci când le auzim de la bătrânii satelor.
Apa Bârsei, nume de legendă istorică
Ţara Bârsei este un tărâm al legendelor geografice. Fiecare formă de relief poartă nume primite cu sute de ani în urmă. Culegătorii de folclor, istoricii, geografii au încercat să afle de unde au venit aceste nume. Mai toate sunt veritabile mesaje purtătoare de informaţii referitoare la locurile respective.
Marele lingvist Iorgu Iordan arăta că „toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular“.
Pornind în căutarea acestor legende toponimice, trebuie să începem cu Bârsa, râul care a dat numele depresiunii cu acelaşi nume. Dimitrie Bolintineanu a inclus în „Legendele Istorice“ o poezie numită „Apa Bârsei“, în care descrie bătălia domnitorului Radu Şerban împotriva ungurilor conduşi de generalul Basta. Domnul Ţării Româneşti a intrat în Transilvania cu o armată de 10.000 de oameni şi l-a înfrânt pe principele maghiar transilvan Moise Szekely, sprijinit de Poarta Otomană. Lângă Braşov, în 1603, apa Bârsei s-a înroşit de sângele duşmanilor: „Secheli se-abate. Zilele-i se curmă, Patru mii de nobili în mormânt îl urmă“. Însă, de unde vine numele apei nu se ştie. Cert e că Bârsa a dat numele depresiunii, numită în Evul Mediu Burzeland. Şi tot de la numele apei a derivat termenul bârsan (bârsană), adică lână lungă şi aspră. Pesemne, prin aceste locuri, păstorii mânau turme de oi ţurcane.
Făgăraș vine „de la fagul ocrotitor”
Unii istorici spun că Făgăraş vine de la cuvântul fogor, care înseamnă potârniche. În secolul XVIII circula o glumă cum că numele vine din expresia maghiară fa-garas care înseamnă ban din lemn. Pentru că în acele vremuri, muncitorii primeau nişte răvaşe din lemn pentru munca prestată la Cetatea Făgăraşului, pe care le schimbau apoi în bani. Numele ar fi astfel cu rădăcini în limba maghiară. Însă Nicolae Iorga dezminte asta și susţine că numele vine „de la fagul ocrotitor”. Din care s-a făcut Făgăraş.
Povestea satelor Sâmbăta şi a satului de sub copac
În mitologia românească, apa Sâmbetei izvorăşte dintre rădăcinile unui brad, cel din care a fost făcută lumea, şi înconjoară Pământul de 7 sau 9 ori, după care se varsă în Iad, clocotind. În Ţara Făgăraşului circulă o legendă care explică cum au primit aceste denumiri localităţile Sâmbăta de Sus şi Sâmbăta de Jos.
Pe locul unde e acum Lacul Vlăgărestilor, fusese în vechime un mănunchi de case. Localnicii nu credeau în nimic, nu posteau şi râdeau de singura familie credincioasă din sătucul fără nume. Într-o seară de iarnă, doi străini le-au bătut la uşă acestor credincioşi care chemaseră întreg satul la petrecere. Au fost primiţi în casă şi omeniţi. Pe la miezul nopţii, o fată le-a atras atenţia tuturor că necunoscuţii nu par a fi oameni, deoarece au picioarele ca de gâscă şi mâinile roşii. Lumea s-a speriat. Un străin a bătut cu toiagul în podea şi casa a început să se scufunde. Apa a început să înghită satul. Numai familia de credincioşi a scăpat, ei fiind cei care au întemeiat Sâmbăta de Sus. Mai târziu, nişte păstori s-au stabilit şi ei pe aceste meleaguri, dând sătucului lor numele de Sâmbăta de Jos, ca să-l deosebească de celălalt.
Localnicii spun că şi acum, dacă te duci noaptea la lac, se mai aud gemetele păcătoşilor şi se mai văd bârnele caselor scufundate în lac. Copăcel este numele unui alt sat de la poalele Făgăraşului. Toponimul este de origine dacică, dar legenda spune că numele Copăcel vine de la Dumnezeu, pe când călătorea prin Ţara Făgăraşului. El s-a aşezat sub un copac să se odihnească, iar înaintea Lui au îngenuncheat câţiva păstori care L-au rugat să le facă şi lor un sat. Dumnezeu le-a dat chiar locul de sub copac.
Legendele Branului
Legenda spune că denumirea comunei Bran vine de la un bătrân pe care-l chema Bran şi care, având mai mulţi fii şi fiice, le-a dăruit spre stăpânire câte unul din cele 14 sate şi cătune de astăzi: Şimon, Poarta, Sohodol, Predeluţ, Moieciul de Jos, Cheia, Moieciul de Sus, Zbârcioara, Peştera, Măgura, Drumul Carului, Şirnea, Fundata şi Fundăţica.
De Bran e legată însă şi legenda Stâncii lui Dietrich. Se spune că piatra de temelie a castelului a fost pusă de către un cavaler teuton, pe nume Dietrich. Stânca pe care se ridica, iniţial, castelul a preluat numele cavalerului, fiind cunoscută şi acum ca „Dietrichstein“. Mai apoi, saşii din Ţara Bârsei au reconstruit fortificaţia, care astăzi este Castelul Bran.
Dracula, faimoasa legendă a vampirului din Carpaţi, are obârşii tot prin zona Branului. Vlad Ţepeş, pentru a impune ordine în ţară, a recurs la metode brutale, extrem de sângeroase, de pedepsire a fărădelegilor. Fiindcă obişnuia să-i tragă în ţeapă pe infractori şi duşmani, negustorii de la Braşov, care intraseră în conflict cu domnitorul, i-au pus în spate şi alte fapte abominabile, cum că se hrănea cu carnea şi sângele inamicilor. Poveștile au ajuns la urechile scriitorului irlandez Bram Stocker, care astfel a creat celebrul personaj Dracula.
Numele satului Şirnea vine şi el de la un personaj celebru în zonă. Se spune că pe-aici ar fi trăit haiducul Şirneanu. După ce a venit de hac boierilor lacomi, a hotărât să se stabilească în micuţa localitate împreună cu luptătorii lui. Astfel, satul a preluat numele legendarului haiduc.
Breaza, satul lui Negru Vodă
Fondatorul Ţării Româneşti ar fi fost, conform legendei, Radu Negru. Acest personaj de poveste, neidentificat încă de istorici sau confundat cu domnitorii munteni, ar fi fost originar din Ţara Făgăraşului sau, după alte teorii, Ţara Bârsei. În orice caz, Radu Negru Vodă, după cum spun poveştile din popor, a traversat Carpaţii, încercând să scape de ofensiva ungurilor şi a catolicismului. Stabilindu-şi cetatea de scaun la Câmpulung, a pus astfel bazele statului medieval de la sud de Carpaţi, între anii 1211 şi 1226. După ce i-a alungat pe tătari, „Negru-Vodă a început să aşeze lucrurile în ţară, a făcut cetăţi, mănăstiri, sate şi oraşe pe la toate poalele munţilor şi pe văile râurilor“, spune legenda.
În judeţul Argeş există mănăstirea Cetăţuia lui Negru-Vodă, dar în judeţul Braşov, domnitorul are un sat întreg: Breaza din Ţara Făgăraşului. Despre cetatea din Breaza se spune că ar fi fost locuită de Negru Vodă, în jurul anului 1280. Aici există o fântână care n-a avut însă niciodată apă, ci doar nişte scări prin care se intră în tuneluri despre care nu se ştie unde duc. Se spune din bătrâni că atunci când Negru Vodă a plecat definitiv din cetatea sa de la Breaza a fost mare jale, iar sătenii i-au compus un cântec de rămas bun. Balada a supravieţuit până în zilele noastre. Voievodul s-a despărţit de localnici în locul numit şi acum „La Rugă“.
Craii uriaşi din Crihalma
Pe locul unde acum e satul Crihalma, trăiau cândva un crai şi o crăiasă uriaşi, care aveau două fete neascultătoare. Într-o zi au aruncat în Olt un om cu boii lui. Atunci părinţii fetelor, care le spuseseră că nu au voie să se joace cu oamenii, le-au alungat de supărare. Supărate, cele două fete au dat cu piciorul în Dealul Craiului şi aşa s-a născut Valea Craiului. Au luat în spate cetatea părinţilor de pe Dealul Craiului şi au fugit prin furtuna ce se dezlănţuise până în dealul Cahalmului (Rupea). După o vreme, obosind, au lăsat cetatea pe deal şi au murit îngropate sub cetate. Crăiasa a plâns mult şi din lacrimile ei s-a născut Fântâniţa Doamnei, care curge şi formează Valea Crăiţei. Crăiţa se crede că a fost înmormântată în dealul de lângă Gruiul Craiului, numit Dealul Crăiţei. Bătrânii au convingerea că această legendă este adevărată, datorită denumirilor ce au rămas peste timp: Dealul Crăiţei, Valea Crăiţei, Gruiul lui Crai şi altele.
Frumoasă este şi legenda satului Paloş, a cărui denumire ar veni de la un prinţ care este înmormântat aici cu tot cu paloşul său. Satul Mândra există, conform legendei, din 1241. Se spune că o ceată de luptători străini au poposit în comunitatea de aici, care nu avea nume pe atunci. Unul dintre străini a zis că vrea să lupte cu un bărbat, iar după numele cîştigătorului va fi numit satul. Un localnic pe nume Mândruţ şi-a încercat puterile şi l-a învins pe străin. De atunci localitatea se numeşte Mândra, adică satul lui Mândruţ.
Drăguş, satul zmeilor
În Ţara Făgăraşului sunt multe alte sate, fiecare cu legenda lui. Viştea de Sus şi-ar trage numele de la ciobăniţa Vişta, care s-a aşezat cu familia în această zonă în care a descoperit pajişti bune pentru mioarele ei. Satul Bucium e aşezat pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea. Conform legendei, numele satului vine de la buciumele lângă care s-a stabilit baronul. Buciume erau stivele înalte de lemne de mesteacăn. Bătrânii mai povestesc şi că, în timpul Primului Război Mondial, când satul era ocupat de armatele germane, o femeie care venea de la câmp le-a spus unor oameni: „Uite, măi, vine armata română!”. Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat comandamentul german şi într-o oră au părăsit satul.
Denumirea satului Comăna ar fi fost dată de Coman cel Bătrân, descălecătorul. Acest întemeietor al aşezării a bătut cu toiagul în pământ şi de acolo a izvorât apă. Apoi s-a aşezat aici, împreună cu ai lui.
În vatra satului Berivoi există un stejar vechi de 300 de ani pe care nici 10 feciori nu-l cuprind. Legenda acestui stejar, aşa cum o povestesc bătrânii satului, spune că, demult, pe-aici trăia un colonel, care avea patru copii. Într-o dimineaţă a văzut că ân grădina lui s-a prins un puiet de stejar. L-a îngrijit, iar urmaşii lui au făcut la fel şi astfel copacul a crescut mare şi frumos supravieţuind până în zilele noastre.
Satul Drăguş este supranumit Satul Zmeilor, pentru că localnicii erau mari povestitori. Imaginaţia lor crea noi şi noi legende cu draci, zmei şi balauri, aşa că saşii i-au spus Drăguşului Drackendorf, adică satul zmeilor.
Un sat numit Tarla Lungă
Originea numelui Tărlungeni provine de la râul Tărlung, care traversează comuna. Legenda spune că oamenii şi-au făcut case răsfirate la distanţe mari unele de altele, pe o fâşie lungă de pământ, de-a lungul apei. Astfel, i-au zis aşezării Tarla Lungă, care cu timpul s-a transformat în Tărlungeni. Despre râul cu acelaşi nume, se povesteşte că izvorăşte din lacrimile unei femei care-şi căuta bărbatul prin Valea Dracului. Fiind furtună, un fulger a lovit-o şi a transformat-o în stană de piatră. Ciobanul, observând că stânca seamănă cu nevasta lui, A început să cânte a jale din fluier. Imediat au început să curgă lacrimi din piatră şi să se formeze un râu care curge şi astăzi fiindcă femeii şi astăzi îi e dor de bărbatul ei.
Hărman se numeşte în germană Honigberg (munte de miere). Dar nu s-au găsit dovezi că pe-aici s-a practicat albinăritul. Istoricii spun că Honigsberg era şi numele unei localităţi lângă Aachen, deci numele putea fi adus de coloniştii germani. Dar legenda românească spune că Petru Hărman, conducător de oşti din Moldova lui Ştefan Cel Mare, aflându-se cu armata sa în Ţara Bârsei, şi-a aşezat tabăra pe dealul Lempeş. Localnicii l-au stimat pe acest viteaz şi în cinstea lui, au localizat zona în care se stabilise după numele acestuia.
Povestea Domnului de Rouă de la Homorod
Homorodul are şi el o legendă întemeietoare. În secolul XII, în vremea regelui Geza al II-lea, au venit pe-aici nişte germani din Flandra. Legenda spune că s-ar fi stabilit pe o colină din apropierea satului Homorod de astăzi, care se numea pe atunci Petersdorf, după sfântul care era patronul bisericii.
Peste un secol, după invazia tătarilor, din motive de siguranţă sau pentru că sursa de apă era prea departe, sătenii s-au mutat în josul dealului (ham) pe care l-au defrişat (roden), de unde şi numele localităţii: Hamerodia. Unele legende româneşti localizează în Homorod una dintre cetăţile Domnului de Rouă, un misterios voievod român despre care se spunea că ieşea din palatul lui de la munte numai noaptea. Într-o zi, însă, l-a prins dimineaţa pe afară, căutându-şi aleasa inimii, şi razele soarelui l-au atins. Domnul de Rouă s-a topit ca ceara.
Sânpetrul istoric are legende cu uriaşi
Sânpetrul istoric are legende cu uriaşi care şi-ar fi uscat pantalonii pe muntele din apropiere, lăsând urme ce se văd şi azi dinspre Şapte Sate. Pe vremea luptelor cu turcii, localnicii au rămas fără muniţie. O femeie însă şi-a smuls acul de la maramă, a încărcat flinta cu el şi l-a împuşcat pe paşă. Rămaşi fără conducător, turcii au bătut în retragere.
O altă legendă spune că Cetatea Rupea s-a ridicat în timp, din pietrele aduse de miri. Conform tradiţiei locale, tinerii trebuiau să pună o piatră la construirea cetăţii ca să aibă casă de piatră.
Zizin-Craiul, tatăl lui Buzău
A fost odată ca niciodată, în ţara unde împărat era Zizin-Craiul, o femeie sărmană care însă născu un băiat frumos cu părul de aur. Vestea despre copil ajunse la Zizin-Craiul care porunci ca acest prunc să-i fie adus la curte. Femeia n-a vrut, dar copilul a vorbit: „Ia-mă, Măria ta!”. Zizin-Craiul l-a luat împreună cu mama lui la palatul său, ce era înconjurat din toate părţile de munţi înalţi. Copilul creştea văzând cu ochii, devenind şi mai frumos, mai voinic şi mai chipeş, însă, în acelaşi timp, firea copilului se schimbă, devenind mai gânditor şi închis la suflet. De aceea, împăratul şi împărăteasa i-au dat numele Buzău, adică cel de neînţeles şi tulbure.