De-a lungul istoriei, mulți medici s-au oferit să fie cobai pentru testarea unor teorii sau medicamente.

Deși pare greu de crezut, medicii de odinioară își testau teoriile pe propria piele. Au fost vremuri când progresul medical se baza pe autoexperiment. Astfel, unii medici mai curajoși au înghițit sau și-au injectat substanțe necunoscute ori agenți patogeni (virusuri, bacterii, viermi), s-au automutilat, s-au expus la curent electric, presiuni, temperaturi și viteze extreme. Visau să descopere leacul pentru o maladie cumplită, fie ea poliomielită, malarie, pelagră, difterie sau holeră.

Pentru unii, riscul a meritat: și-au validat teoria, au descoperit medicamente noi, au stopat epidemiile sau au descoperit altceva decât ceea ce căutaseră. Alții însă au dat greș, n-au descoperit nimic, s-au îmbolnăvit grav sau au murit. Isprăvile autoexperimentatorilor norocoși i-au scos din anonimat, dar nu întotdeauna învingătorii au avut parte de laude. Unii au primit recunoașterea, alții, dimpotrivă, oprobiul lumii medicale. Unii s-au ales cu premii, inclusiv Nobel, alții au fost concediați sau au primit interdicția de a mai practica medicina.

Nu toți și-au sacrificat sănătatea pentru binele omenirii. Unii au vrut glorie, alții să se îmbogățească. Nu toți au vrut să intre în experimente periculoase, dar n-au avut încotro dacă nu au găsit voluntari. Iar unii n-au avut nicio motivație, au intrat în autoexperiment accidental sau din amuzament.

Ultimele secole sunt pline de astfel de istorioare, la granița dintre amuzament și macabru. Astăzi, în era echipelor de cercetare, care implică un număr considerabil de specialiști și o abordare interdisciplinară, este greu de imaginat că mai există medici care să testeze o substanță pe propria piele. Cert e că, indiferent dacă acești medici au fost nebuni de legat sau meritorii pionieri ai științei, le suntem datori pentru contribuția lor, ce-i drept, nesăbuită, la progresul medicinei.

S-au gazat sau și-au scos dinții

Chimistul britanic Humphry Davy a aflat pe propria persoană, în 1799, care sunt efectele oxidului azotos (gazul ilariant). Medicii erau convinși că această substanță e cauza multor boli contagioase, dar Davy nu s-a lăsat impresionat. După ce a inhalat gazul, a simțit o stare de bine, iar asistenta lui a izbucnit în hohote de râs. Efectul incitant al oxidului azotos a devenit repede de notorietate publică și au început să se organizeze petreceri cu gaz ilariant. Davy a devenit dependent. A remarcat „capacitatea gazului de a lua durerea“, folosindu-l pentru a trata mahmureala și durerea de dinți, dar nu și-a dat seama că substanța e un anestezic, ratând o oportunitate de afirmare uriașă. Cel puțin s-a bucurat de autoexperimente în camera lui de gazare. Abia în 1846, în SUA, s-a procedat pentru prima dată la narcotizarea cu gaz ilariant pentru extracțiile dentare.

Horace Wells a fost un stomatolog american căruia omenirea îi datorează prima folosire a anestezicului, dar care, din păcate, a avut parte de un destin tragic. În 1846, a testat protoxidul de azot asupra sa și, anesteziat fiind, și-a extras un dinte.

A repetat experiența pe un pacient, fără să îi producă vreo durere. În fața studenților, însă, n-a administrat o doză potrivită și a ieșit din sală în huiduieli. Supărat, a plecat la Paris împreună cu colaboratorul său, William Morton, un alt pionier al anesteziei, dar nu a avut succes. Devenit dependent de aburii cloroformului, Wells s-a anesteziat și și-a tăiat venele.

Morton, însă, i-a preluat ideea, a dezvoltat metoda și a lansat-o în chirurgie. A operat public un pacient de 20 de ani cu o tumoare superficială la gât. Bolnavul și-a revenit după cinci minute și a povestit că nu a simțit nimic. În timpul Războiului de Secesiune, a operat cu succes sute de soldați nordiști, anesteziindu-i în prealabil cu eter. Suprema apreciere a venit atunci când regina Victoria a Marii Britanii a decis să accepte anestezia cu eter la o naștere.

Băuturi cu gust de ciumă sau febră galbenă

Medicul german Franz Karl Achard și-a conectat anusul și gura la un circuit galvanic, în cadrul unui studiu despre efectele electricității asupra corpului uman. A notat următoarele modificări: creșterea activității stomacului, dureri abdominale și modificări ale fecalelor. N-a descoperit nimic, dar se pare că a deschis porțile unei noi științe: electrofiziologia.

Medicul italian Eusebio Valli a pus să i se injecteze, în 1803, într-un spital din Istanbul, un amestec de germeni patogeni ai ciumei și variolei. Valli voia să dovedească faptul că pe această cale te poți vaccina împotriva ciumei. A avut noroc și nu s-a ales decât cu niște simptome ușoare ale bolii. Entuziasmat de succes, a repetat autoexperimentul de mai multe ori în următoarele luni. În anul 1816, Valli s-a implicat și în căutarea unui vaccin pentru rabie. Experimentând tot pe el, a murit.

În anul 1808, Jean-Louis-Marc Alibert, medic francez cu rang de baron, și-a injectat, de două ori în două săptămâni, sânge și limfă de la o pacientă cu cancer mamar. A avut o inflamație locală și atât. A tras concluzia corectă că, prin sânge și limfă, cancerul nu se transmite. Dar dacă nu era așa?

Medicul militar francez Jean-Louis Guyon, în anul 1822, și-a frecat de piele cămașa unui decedat care murise de febră galbenă, după care s-a cuibărit comod lângă cadavru. Apoi, de patru ori, a băut sângele vomitat de un bolnav de febră galbenă. Cum i-a mers nu se spune, dar doctorul nu a făcut febră galbenă, infecția fiind transmisă doar prin țânțari.

A vrut să se sinucidă, dar a luat un Nobel

În 1898, chirurgul german August Bier a inventat anestezia spinală cu cocaină, după ce și-a injectat substanța în lichidul cefalorahidian. Dar lucrurile nu au mers cum și-a planificat. Augustus Hildebrandt, asistentul lui, nu a putut manipula instrumentele din cauza unei defecțiuni. Bier a rămas cu o gaură în gât, din care lichidul cefalorahidian a început să curgă. Dar n-au abandonat lupta. Cei doi bărbați au schimbat locurile. După ce l-a anesteziat pe asistent, Bier l-a împuns cu diferite obiecte ascuțite, l-a lovit cu ciocanul și l-a ars, i-a smuls fire de păr pubian și i-a strivit testiculele. Maltratarea fără durere a dovedit că pacientul e anesteziat. După ce efectul anesteziei a trecut, cei doi au ieșit la cină și s-au îmbătat.

Medicul rus Ilya Mechnikov, al cărui tată era nepotul diplomatului moldovean Nicolae Milescu-Spătaru, a încercat să se sinucidă cu o supradoză de opium, după moartea primei soții. S-a recăsătorit, dar și a doua soție s-a îmbolnăvit. În 1882, Mechnikov a încercat din nou să se sinucidă, de data aceasta sub pretextul unui experiment medical: vrând să urmărească traseul microbilor prin sânge, și-a produs febră mare. Văzând că a supraviețuit, a încetat cu tentativele de sinucidere și s-a dedicat cercetării în imunologie. A descoperit fagocitoza și fagocitele, cum a denumit el leucocitele care digeră bacteriile intrate în corp. Pentru această descoperire, în 1908, a primit Premiul Nobel în Medicină.

Între anii 1902 și 1909, în Rusia, medicul Simon Leonard Konradovich și-a injectat, de 24 de ori în trei luni, doze din ce în ce mai mari de toxină a difteriei. Ultima doză conținea suficiente virusuri pentru a omorî 24 de adulți neimunizați. Numai de trei ori în șapte ani a constatat că i-a crescut temperatura la 37,3 °C, iar reacțiile locale au fost nesemnificative. Contribuția acestui medic curajos este menționată în imunizarea activă împotriva difteriei.

A descoperit grupele sanguine în propriul sânge

Karl Landsteiner, descoperitorul grupelor sanguine umane (1900/1901) și fondatorul serologiei, a obținut rezultate remarcabile în multe ramuri ale medicinei și a primit Premiul Nobel în 1930. Însă puțină lume știe că mostrele de sânge pe care a lucrat proveneau de la șase medici care alcătuiau echipa lui de cercetare, inclusiv el. Între 1909 și 1912, Landsteiner a lucrat la Paris cu bacteriologul român Constantin Levaditi de la Institutul Pasteur. Cei doi au identificat virusul poliomielitei.

Joseph Goldberger, un imigrant maghiar din New York specializat în boli care afectau în mod obișnuit săracii, a descoperit, prin experimente de-a dreptul grețoase, că pelagra nu e contagioasă, deci nu e vorba de un germen patogen. Boala se caracterizează prin cei 3D: diaree, dermatită și demență.

Pelagra era atât de răspândită în Sudul Americii, încât oamenii mureau cu sutele de mii. Fiindcă nu era crezut de colegii lui medici, în 1914, a îngurgitat cruste, fecale și urină de la muribunzii de pelagră, în ceea ce el numea „scarbo-party“-uri. Văzând că nu pățește nimic, și-a convins soția și pe cei șase asistenți să se injecteze cu sângele bolnavilor. Nu s-a infectat niciunul, dar nici nu s-a descoperit ce element lipsea din dieta victimelor de pe plantații. Abia după moartea lui s-a constatat că Vitamina B3 vindecă pelagra.

În anul 1935, asistat de patru medici gata să intervină în caz că ar fi fost în pericol, Klaus Hansen, medic norvegian și profesor universitar, a băut 10 grame de apă grea, o substanță recent descoperită la vremea aceea (1931). Apa grea are o densitate mai mare decât cea obișnuită, peștii nu pot trăi în ea, iar oamenii care o consumă se pot deshidrata până mor. Hansen a continuat să bea apă grea în fiecare zi, timp de două săptămâni. A rămas sănătos până a murit, la vârsta de 75 de ani.

Prețul apei grele în SUA era de 19 dolari gramul, așa că astfel de experimente costisitoare n-au mai tentat și pe alții.

Cercetări de gherilă

Serge Voronoff, chirurg rus emigrat în Franța, credea că procesul de îmbătrânire e determinat de încetinirea funcționării glandelor endocrine. Soluția: transplantul de testicule de la cimpanzeu la om. Așa că și-a injectat hormoni sexuali de la maimuțe. Între 1917 și 1926, a făcut 500 de xenotransplanturi de testicule de la maimuțe, capre, oi și tauri la oameni. Bătrânii arătau mai tineri și deveniseră mai potenți.

Efectul ținea aproximativ 5 ani și a fost aplaudat la congresul internațional al medicilor. După ce experimentele pe femei s-au soldat cu decese, sub presiunea comunității științifice și a publicului, șarlatanul a abandonat tehnica.

Medicul german Werner Forssmann a primit în 1956 Premiul Nobel în Medicină pentru cercetările sale de gherilă în domeniul cateterismului cardiac. În 1929, Forssmann a introdus un cateter în propria venă brahială din antebraț și, ghidându-l fluoroscopic, a ajuns în atriul drept. Apoi a urcat un etaj ca să-și facă o radiografie la inimă, ca dovadă a auto-cateterizării sale de succes.

Abordarea lui a fost dezaprobată în primul rând de șeful lui, care l-a concediat. Deși a publicat în reviste de specialitate și a fost renumit pentru contribuția în cercetarea inimii, nimeni nu-l mai angaja în cardiologie; restul vieții a lucrat ca medic de familie și urolog.

Medicul britanic Elsie Widdowson a studiat vreme de 60 de ani nutriția și metabolismul. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, guvernul britanic a raționalizat alimentele. Așa că Widdowson a decis să afle pe propriul organism ce efecte are o dietă formată din alimentele cele mai ușor de găsit de britanicul obișnuit în aceea vreme: varză, cartofi și pâine. Pentru a dovedi că dieta nu afectează sănătatea, Widdowson s-a înfometat în timp ce făcea ascensiuni istovitoare pe munte. Autoexperimentul n-a convins la acceptarea acestui regim drastic, în schimb a ajutat alți nutriționiști în determinarea calității și cantității hranei de care aveau nevoie supraviețuitorii Holocaustului înainte de a reveni la un regim normal.

Cum s-au născut Legile lui Murphy

În 1949, John Paul Stapp, medic colonel în cadrul Forțelor Aeriene ale S.U.A., s-a supus unui experiment periculos, în încercarea de a studia efectele vitezei asupra corpului uman. Pe o pistă de încercări a rachetelor, el a fost propulsat cu o viteză de 1.010 km/h și, prin intermediul unei decelerații fantastice (circa 40 G), a fost oprit în mai puțin de o secundă. În acest timp, a fost imobilizat în scaun de un harnașament proiectat chiar de el și dotat cu 16 senzori de accelerație care măsurau forța G în diferite puncte pe corp. Bietul doctor s-a dat jos din vehicul sângerând.

Când a examinat instrumentele, a constatat că niciun senzor nu a înregistrat nimic pentru că fuseseră montați invers. N-a mai avut curaj să încerce și a doua oară, însă ghinionul lui a rămas celebru. Mai mult, se pare că așa au apărut Legile lui Murphy, după numele căpitanului Edward A. Murphy Jr., un inginer participant la experimente, care ar fi spus: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost“.

În 1859, au fost aduși în Australia iepuri europeni. Neavând dușmani locali, s-au înmulțit rapid. După circa 100 de ani, pe continent trăiau 600 milioane de iepurași care mâncau hrana celorlalte animale. Autoritățile au redus populația de iepuri introducând o boală specifică acestei specii, mixomatoza. 99% din iepuri au dispărut, acesta fiind totodată și primul succes al unui program de control biologic asupra mamiferelor dăunătoare. La scurt timp după genocid, o epidemie de encefalită umană s-a răspândit în Australia și lumea a făcut legătura cu mixomatoza. Ca să potolească temerile oamenilor, trei medici australieni, Frank Fenner, Macfarlane Burnet și Ian Clunies Ross, s-au injectat cu mixomatoză. N-au pățit nimic și populația s-a liniștit.

Descoperiri epocale prin autoexperiment

Cunoscut pentru contribuția sa în domeniul vaccinului poliomielitei, descoperit în 1952 și pus la dispoziția publicului în 1955, Jonas Salk a fost un cercetător cu adevărat altruist, interesat doar de binele omenirii. După inoculări de succes la maimuțe, Salk a testat vaccinul polio pe el însuși, pe soția și chiar pe copiii săi.

Când a fost întrebat dacă deține brevetul pentru vaccinul poliomielitei, Salk a fost uimit de ideea că cineva ar vrea să facă un profit de pe urma unui medicament foarte necesar.

În 1984, omul de știință australian Barry Marshall a descoperit legătura dintre ulcer și Helicobacter pylori, pe baza unor experimente asupra propriului corp. S-a infectat voit cu o tulpină de bacterie, și-a făcut gastroscopii și biopsii. Tânărul doctor, care era privit cu scepticism în comunitatea științifică, împreună cu colegul său Robin Warren, au recoltat porțiuni de țesut și lichide din interiorul stomacului mai multor bolnavi de ulcer, iar Marshall le-a băut dintr-o sorbitură! După câteva zile, s-a îmbolnăvit grav.

Analiza unor mostre de țesut luate din stomacul său a dovedit că avea ulcer, exact ceea ce voia să demonstreze. Tratat intensiv cu antibiotice, a reușit să scape cu viață. Până la el, comunitatea medicală considera ulcerul o maladie apărută fie pe cale genetică, fie din cauza unor obiceiuri alimentare defectuoase. Astăzi, este unanim recunoscut faptul că ulcerul nu e provocat de stres, ci de bacteria Helicobacter pylori, putând fi tratată și vindecată ușor. Comitetul Nobel a acordat râvnita distincție celor doi în anul 2005.

Se întâmplă și în zilele noastre

Specialist în inteligență artificială și robotică din Marea Britanie, Kevin Warwick a făcut istorie când a conectat circa 100 de electrozi în nervii brațului său stâng, reușind să comande un braț robotic care i-a imitat mișcările. Se întâmpla în 1998, devenind astfel primul cyber-om din istorie. Implanturile au fost scoase după nouă zile. După proiectul Cyborg 1.0, a urmat Cyborg 2.0, în 2002. Spune că în cele 11 zile cât a stat cu cip-urile în el, a trăit experiențe dincolo de granițele speciei: a simțit senzații artificiale, a intrat cu mintea pe Internet, a reușit să manevreze un robot la mii de kilometri distanță. Cu implanturi neurale a vrut să conducă un automobil, după ce a reușit să comande deplasarea unui scaun cu rotile.

Explicația: ne putem spori capacitățile senzoriale și mentale acționând asupra semnalelor electrochimice din sistemul nervos. Cutezătorul cercetător afirma: „Sunt convins că va veni o zi când toți vom avea un implant electronic subcutanat și că oamenii care nu-l vor avea vor deveni o subspecie“.

În anul 2004, profesorul David Pritchard și colegii săi de la Universitatea Nottingham s-au infectat deliberat cu viermi intestinali. Ei descoperiseră că acești paraziți produc substanțe chimice care pot îmbunătăți sistemul imunitar uman, reducând simptomele alergiilor precum febra fânului sau astmul. Dar înainte de a testa această metodă pe pacienți, s-au oferit voluntari pentru a cerceta la ce riscuri și-ar expune pacienții. Experimentul a reușit, iar metoda este practicată, desigur, cu doze infime de nematode, în cazurile grave de astm sau boala Crohn.

Și românii au făcut-o!

Constantin Romanescu (n. 1926) și Ernest Ungureanu (1912-2005), doi medici de la Spitalul de Psihiatrie Socola, au făcut în secret un experiment pe ei înșiși.

La propunerea lui Ungureanu, cei doi și-au inoculat sporozoiți recoltați de la țânțari Anofeli, pentru a testa pe pielea lor un tratament de eradicare a malariei cu două medicamente din import. După două săptămâni de la inoculare, au luat noile medicamente. Ungureanu nu a făcut boala, dar Romanescu s-a îmbolnăvit foarte grav. Abia după două luni s-a pozitivat testul de malarie și s-a putut trata, însă nu cu noile medicamente, care, în cazul lui, nu funcționaseră. Amândoi au declarat că ar relua autoexperimentul dacă ar fi nevoie.