• Unele alimente pe care le asociem cu Paștele s-au regăsit în vechime și în riturile de primăvară ale unor popoare ce nu aveau nicio legătură cu creștinismul. Și acum peste două milenii se țineau în aprilie sărbători cu mâncare și băutură, sărbători în cinstea primăverii.
  • Acum 150 de ani de Paște se mânca miel, ouă roșii și încondeiate, plăcinte, cozonaci de casă, colaci, baclavale, cofeturi și acadele.
  • În Bucovina, la masa de Paște, alături de ouă și pâine, nu lipseau mâncăruri precum cocoșul fript sau borșul de pește. În alte locuri se prepara – și se ducea la biserică spre sfințire – fasole sleită cu ceapă prăjită pe deasupra.
  • În unele zone, mielul era stropit cu apă sfințită înainte de a fi sacrificat. Mielul era din vechime sacrificat la începutul sezonului pastoral și se frigea în întregime, „haiducește”, cu ajutorul unui proțap și se mânca pe pajiște, la stână, rupând bucățile de carne doar cu mâna, fără a folosi cuțitul.
  • Pe vremuri, consumul de carne era scăzut și puțină lume și-o permitea în mod constant. În multe gospodării era important ca pe masa de Paște să ai și carne de pasăre, dar și pește proaspăt și era și o vorbă: „vei fi tot anul iute ca pasărea și vioi ca peștele”.
  • Pasca are la bază un aluat obişnuit de cozonac şi umpluturi dulci diverse, pe bază de lactate. Se făcea mai ales sâmbăta, dintr-un motiv practic: având brânză și ou se strica destul de repede la căldură, mai ales că nu existau frigidere.
  • Nu de puține ori, pasca era decorată cu o cruce și i se spunea „pasca Paștilor” și aceea era pasca ce era dusă la biserică, în timp ce acasă erau mâncate cele decorate cu mai puține elemente.
  • Se țineau încă de acum mai bine de 100 de ani concursuri în familie pentru a vedea cine are oul câștigător care sparge toate ouăle de Paște ale adversarilor. Unii încercau să trișeze și despre ei se spunea că pe lumea cealaltă, ouăle dobândite necinstit ei le vor mânca stricate. Despre acești „trișori” se spunea că „se încarcă de păcate”.
Masa de Paște în Muntenia, pe la 1850

„Paştele românesc înseamnă drob, ciorbă, friptură la cuptor, stufat, totul de miel. E marele prânz de după post, este explozia primăverii, e o masă de sărbătoare, un amestec de veselie, abundenţă isterică şi solemnitate religioasă. Mielul Domnului redă tuturor speranţa”, scria cu încântare Radu Anton Roman, în cartea sa de bucate.

Unele alimente pe care le asociem cu Paștele s-au regăsit în vechime și în riturile de primăvară ale unor popoare ce nu aveau nicio legătură cu creștinismul. La aceste popoare oul însemna renaștere, șunca însemna noroc iar plăcintele și pâinile simbolizau fertilitatea. Mult mai recente sunt dulciurile de Paște, coșurile cu bunătăți sau băuturile fine.

,, Și la cel mai sărac se găsea mielul pomenit din bătrâni”

Acum două – trei secole postul era ținut cu strictețe, iar anual erau peste 200 de zile de post care erau însă „îndulcite” de faptul că o serie de mâncăruri erau permise, mai ales în zilele cu „dezlegare” la pește.

- Advertisement -

Un ploieștean pe nume Leonida S Georgescu, născut pe la 1850, descria pe la 1920 cum se petrecea Paștele în Ploiești la jumătatea secolului XIX.

În prima săptămână din postul Paștelui, oamenii „nu mai mâncau decât fasole, varză acră, praz, cartofi fierți sau copți sau murături, toate fără untdelemn, untdenucă sau ulei, căci mâncarea unsă era socotită ca un păcat”.

Se ținea post și în săptămânile dinaintea Floriilor, dar se mai putea pune și ulei în unele mâncăruri. „Boierii se mai înfruptau cu raci, scoici sau mînătărci. Halvaua se aducea de-a dreptul din Constantinopol, iar untdelemnul, vândut pe atunci în burdușe de piele de bivol era foarte ieftin și bun, nelipsit de la mesele tuturor”.

„Îndată după ieșirea de la biserică, toată lumea se așeza la masa de praznic pe care se găsea și la cel mai sărac mielul pomenit din bătrâni, ieftin pe atunci. Pe toate mesele se vedeau ouă roșii și încondeiate, plăcinte, cozonaci de casă, colaci, baclavale, cofeturi și acadele”.

Informațiile despre „meniul” de acum 170 de ani sunt din volumul. Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.