• La numai 20 de ani, debutanta Sonia Cluceru a fost distribuită în „Independenţa României“, primul film în adevăratul sens al cuvântului din istoria cinematografiei româneşti
• A fost și primul film de lung metraj din istoria mondială
O actriță născută lângă Brașov a jucat în primul film în adevăratul sens al cuvântului din istori cinematografiei româneşti. Care a avut premiera acum 112 ani. Pelicula „Independenţa României-Răsboiul româno-ruso-turc 1877“ a stârnit valuri de admiraţie în rândurile publicului din România, dar şi peste hotare. Era bine realizat, bine jucat, relata cu realism evenimente vechi de 35 de ani. Și avea o lungime neobişnuită în epocă: dura 120 de minute.
Practic, a fost primul film de lung metraj din istoria mondială. În această bijuterie cinematografică din 1912, rolurile principale au fost distribuite marilor nume ale Teatrului Naţional. Unul dintre roluri a revenit și tinerei braşovence.
Debutantă pe scena Naționalului încă din studenție, Sonia Culceru, peste ani laureată cu titlul de Artist al poporului. Ea a jucat rolul unei surori de Cruce Roşie care nu-şi pierdea firea în faţa valului de răniţi, oferindu-le îngrijire şi cuvinte de îmbărbătare.
Sonia Cluceru, o mare actriţă a scenei româneşti
„Independenţa României“ nu a fost prima încercare în arta cinematografică din România. Dar până la acest film se făcuseră doar scurte documentare şi un filmuleţ de ficţiune, „Amor fatal“, un amestec de teatru şi cinema.
Cinematograful românesc trebuia să treacă la o etapă superioară. Aşa a apărut prima noastră capodoperă, „Independenţa României“, care a rulat sub mai multe titluri: Războiul Independenţei, Războiul pentru neatârnare, Războiul pentru Independenţă.
Filmul istoric, lansat la 35 de ani de la încheierea Războiului de Independenţă, tratează luptele armatei române împotriva otomanilor, împletite cu povestea de dragoste şi eroismul celebrului Peneş Curcanul, din poezia lui George Coşbuc.
Rolul uneia dintre surorile de Cruce Roşie care îngrijea răniţii a fost jucat de braşoveanca Sonia Cluceru. Era născută în 1892, la Cuciulata. La filmări avea doar 20 de ani.
Dar și numele Soniei a rămas în istoria comediei clasice din România prin rolurile din piesele lui Caragiale, Kiriţescu şi Muşatescu. Brașoveanca a mai jucat într-un singur film, „Năbădăile Cleopatrei“, în 1925. A rămas însă celebră pentru rolurile din teatru.
A făcut succes în premiere absolute ale unor capodopere ale teatrului românesc: „Omul cu mârţoaga“ (1927), alături de George Calboreanu, „Titanic Vals“ (1932), împreună cu George Calboreanu şi Ion Finteşteanu. A avut rolul principal, al Anetei Duduleanu, din „Gaiţele“ (1930).
Artist al Poporului, actriţa braşoveancă considera că „nobleţea stă în sufletul şi mintea omului“.
S-a născut şi a copilărit într-o familie de plugari săraci, ca fiică a lui Pavel şi Maria Strîmbu. În Conservator a fost eleva lui Constantin Nottara. După căsătoria cu profesorul Radu Cluceru a preluat numele soțului. Sub acest nume, Sonia Cluceru a slujit scena Teatrului Naţional timp de 43 de ani.
A fost unul dintre artiştii cei mai admirații ai timpului său. A murit în 10 februarie 1955, în Bucureşti.
Un film mut cu 200.000 de actori
Mărturiile vremii arată că iniţiativa realizării filmului s-a datorat tânărului Grigore Brezeanu, absolvent de actorie la Conservatorul de Artă Dramatică din București. El a văzut în împlinirea celor 35 de ani de la războiul din 1877 o ocazie unică de a obţine sprijin de la autorităţi pentru realizarea unui film de anvergură.
Cei mai mulţi bani au venit de la Leon Popescu, „om cu stare, senator şi mare iubitor al artelor“, moşier şi „proprietar al Teatrului Liric (o frumoasă sală pe care au distrus-o bombardamentele germane din al doilea război mondial)“, după cum spune Călin Căliman în „Istoria filmului românesc“.
Omul de afaceri a pus la bătaie o sumă enormă în epocă: 400.000 de lei. Producţia a aparţinut Societăţii Cinematografice a Actorilor Teatrului Naţional Bucureşti. Aceştia au reuşit să atragă fonduri de la instituţii ale statului şi Casa Regală, adăugând şi din propriul buzunar pentru a putea porni filmul.
Ministerul de Război a acordat sprijin logistic, documentaţie, echipament, armament, regimente întregi de ostaşi care, împreună cu figuranţii, ar fi ajuns la fantasticul număr de 200.000 de persoane.
Pe unul dintre afişele de la premieră sunt trecute câteva detalii: „cu participarea a două sute de mii de persoane”, „filmul de 2000 metri lungime va fi reprezentat în 5 acte, durând 2 oare complete“, „la reconstituirea răsboiului au cooperat cu permisiunea guvernului român cele mai alese trupe ale armatei române în costume şi cu armatură istorică“, „rolurile persoanelor istorice sunt susţinute de artişti de la Teatrul Naţional din Bucureşti“.
Brezeanu a angajat doi operatori români (Gheorghe Ionescu şi Nicolae Barbelian) şi unul francez (Franck Daniau-Johnston). A achiziţionat două aparate de filmat sistem „Prevost“, o maşină de copiat şi alta de perforat. Pentru scenele de interior, a fost improvizat un studio în curtea Teatrului Liric.
Scenariu după adevărul istoric
Primele scene au fost turnate la începutul lui martie 1912. „Trecerea Dunării“ s-a filmat în aceeaşi lună la Brăila şi Măcin, iar partea numită „Valea Plângerii“, în aprilie. În acel timp, între Băneasa şi Otopeni era un mare platou de filmare pentru lupte.
Acţiunea începe cu imaginea unui sat obişnuit, aflat în sărbătoare, în timp ce la Bucureşti se decide în Consiliul de Coroană mobilizarea armatei. Hora sătească şi idila dintre Peneş şi Rodica sunt întrerupte de „executarea mobilizărei“.
„Cei nouă şi cu sergentul zece“ pleacă la război, în timp ce femeile rămân cu inima frântă. În primele scene de război, ruşii sunt respinşi, iar artileristul Cobuz (unul din cei 10) este ucis la Calafat. Se arată imagini din tabăra românească de la Poiana, apoi secvenţe din trecerea Dunării.
În tablouri succesive ne sunt prezentate bătăliile de la Plevna şi Griviţa, situaţia tragică din Valea Plângerii şi din spitalele de campanie, în care regele şi regina împart medalii muribunzilor, căderea Plevnei şi capitularea lui Osman.
Spre final, Peneş se întoarce acasă decorat, o companie rusească întâlnită pe drum dându-i onorul. Filmul se termină cu prezentarea unor secvenţe reale, filmate la parada militară din 10 mai 1912, această parte fiind intitulată „Dupe 35 de ani-Serbarea Independenţei României“.
La sfârşitul anilor 80, s-a constatat că, din filmul păstrat la Arhiva Naţională de Film, lipsesc circa 20 de minute. Ulterior, s-au descoperit încă două scene: întâlnirea în cartierul general de la Poradim dintre Carol I şi ţarul Alexandru al II-lea şi ostilităţile româno-turce.
Lipsesc însă fragmentele în care erau evocate debarcarea pe malul turcesc, cucerirea redutei Griviţa I, o ambuscadă română, urmărirea unui convoi turcesc, Osman comandând armata sa la Plevna, moartea căpitanului Mărăcineanu, înlocuirea steagului turcesc, capturat de soldatul Grigore Ioan, cu cel românesc, înfipt de Peneş. La developare şi montaj, operaţiuni executate la Paris, au fost eliminate din film: întâlnirea dintre Osman şi Carol pe un drum, plecarea lui Osman după înapoierea spadei sale şi o scenă cu un tren.
Succes nemaipomenit în toată Europa
Prima proiecţie a filmului mut a avut loc la Castelul Peleş, în 17 iulie 1912. Iar primii spectatori au fost membrii Casei Regale. Apoi, pe 30 august, au văzut filmul „toţi ofiţerii garnizoanei, d. prefect al Capitalei, d. prefect al Poliţiei şi întregul batalion de vânători“. În spatele ecranului, au asigurat coloana sonoră fanfara regimentului II Vânători, două tobe, douăzeci de soldaţi cu arme şi cartuşe oarbe, care strigau la fiecare asalt: „Uraaaa!“.
Premiera pentru public a fost pe 1 septembrie 1912, la Teatrul-Cinema „Boulevard-Palace“ (sala Eforie) din Bucureşti. Iar sunetul a fost asigurat doar de un clavir şi câteva flaşnete.
După 22 de zile, cu câte trei-patru spectacole pe zi difuzate cu sala plină, filmul a trecut şi pe la alte săli de cinema din Bucureşti şi din ţară. Cel puţin trei ani, a avut un succes nebun, la terminarea proiecţiei, oamenii porneau chiar manifestaţii de stradă.
Presa a primit şi ea cu interes prima mare producţie cinematografică românească. De altfel încă din anul 1911, „Rampa“ anunţa că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independenţă, printr-un film, astfel că generaţiile de astăzi vor învăţa istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei româneşti“.
„Viitorul“ din 17 septembrie 1912 scria: „Publicul obişnuit al cinematografelor este, de regulă, alimentat cu spectacole melodramatice care au o valoare educativă egală cu un mare zero. Cum n-am saluta un film care e menit a desfăşura în faţa noastră scenele războiului care ne-a făcut ce suntem azi?“.
În 1913, filmul fost achiziţionat de către casa de filme „Apollo“ din Budapesta. Aceasta l-a distribuit şi în principalele oraşe din Transilvania. Entuziasmul „românilor ungureni“ a fost şi mai mare. Din Braşov, Petra Popescu scria: „cu filmul acesta facem mai mult decât zece volume în popor. E un delir la reprezentaţie.“
Aprecierile criticilor au fost şi ele pozitive: „o grandioasă înviere a unei pagini de istorie“, „operă de patriotism luminat“. „Le Figaro“ nota că „producţia este ameţitoare, marcând o epocă nouă în cinematografie“.
Film despre film
Casa Regală a recunoscut meritele realizatorilor, conferindu-i lui Gheorghe Brezeanu, în octombrie 1912, medalia Bene-Merenti, clasa a II-a. Ironia sorţii, toţi cei care au făcut acest mare film n-au mai continuat pe drumul pe care l-au deschis în istoria cinematografiei mondiale. Unii au murit, alţii au încercat să mai facă filme, dar de slabă calitate.
În 1917, la Teatrul Liric, a izbucnit un incendiu care a distrus toate peliculele stocate. Cu excepţia unei copii a „Independenţei României“. Cea care a rămas mărturie până în zilele noastre. Dar, încă din 1912, multe ţări s-au arătat interesate să achiziţioneze un film atât de lung, „De 2.000 de metri“. De exemplu, ruşii au cerut 20 de copii, oferind 2,50 Fr/metru. Casa de producţie cinematografică Pathé a solicitat iniţial 25 de exemplare, cu preţul de 3,25 Fr/metru. Din păcate, deşi se putea face o avere de pe urma peliculei, nici măcar o copie n-a putut fi vândută, din cauza tărăgănării unor negocieri cu Leon Popescu.
Întreaga poveste a filmărilor, din martie până pe 23 mai 1912, când s-au încheiat, a fost unui alt film. Realizat de regizorul Nae Caranfil. Filmul „Restul e tăcere“, având ca subiect turnarea Independenţei României, a fost lansat în martie 2008 şi a câştigat 9 premii Gopo. După doi ani de filmări, în martie 2007, peliculei i s-a realizat mixajul sonor la Hollywood, după care a revenit în ţară pentru ultimul montaj. Cu un buget de 2,4 milioane de euro, filmul îi are ca protagonişti pe Marius Florea Vizante (G. Brezeanu), Ovidiu Niculescu (L. Popescu), Ioana Bulcă (A. Romanescu), Valentin Popescu (Catargiu) sau Florin Zamfirescu. „Restul e tăcere“ vorbește despre ,,culisele” primului film românesc. Cu intrigi, bucurii și trădări, aşa cum au putut fi reconstituite din ziarele vremii şi mărturiile celor ce au fost pe platourile de filmare.
„Vitejii mei! Săriţi niţel mai la dreapta!“
După ce a trecut entuziasmul lansării, filmului i s-au găsit şi greşeli. Ziarul „Viitorul“ a subliniat minusurile filmului: figuraţia neconvingătoare, şarjele reduse la 10-20 de călăreţi, morţii care învie doar pentru a muri din nou, după ce se feresc din calea cavaleriei.
În revista de umor „Furnica“, din 12 aprilie 1912, s-a publicat un articol despre evenimentele de pe platoul de filmare. Dintre acestea, unele sunt absolut savuroase. Majoritatea au fost tăiate la montaj. Una dintre aceste secvenţe a fost aceea în care caii, speriaţi de zgomotul obuzelor, s-au ridicat pe picioarele dinapoi. Bravii soldaţi s-au speriat şi ei, ascunzându-se pe sub căruţe.
În tabloul în care armata turcă se retrage în dezordine peste râul Vidin, trebuia ca voluntarii să sară disperaţi de pe pod în apă. Dar primul ostaş a sărit prea aproape de stâlpul podului, accidentându-se. Ceilalţi voluntari nu mai aveau curaj să se arunce în apă. Atunci, actorul Ion Merişescu, îmbrăcat în uniforma generalului Davilla, a avut prezenţa de spirit să-şi îmbărbăteze soldaţii: „Nu vă fie teamă, vitejii mei! Săriţi niţel mai la dreapta!“. Filmul fiind mut, îndemnul n-a ajuns la urechile publicului.
Osman-Paşa, interpretat magistral de Constantin Nottara, în momentul predării, trebuia să rostească nişte cuvinte pline de amărăciune. Nottara a improvizat o turcă atât de expresivă, încât actorii şi figuranţii au izbucnit în rîs. Scena a trebuit să fie filmată din nou, într-o epocă în care „dubla“ era un lucru neobişnuit.
Tot într-o scenă cu Osman, au fost camuflate cu paie şinele de tramvai, deoarece se filmase în faţa unei case din Bucureşti. Dar, se pare că treaba n-a fost bine făcută, astfel că scena a fost tăiată la montaj. Marea problemă pe parcursul întregului film au fost figuranţii care se uitau tot timpul în camera de filmat. Mai aflăm că Aurel Athanasescu (Peneş Curcanul) s-a împuşcat din imprudenţă în plină filmare.
Cu toate aceste ,,scăpări”, criticii celei de-a şaptea arte au găsit în „Independenţa României“ scene memorabile. Toţi istoricii de astăzi consideră că este uimitor ce s-a putut realiza în condiţiile de acum un secol. Și cu regizori și cameramani complet lipsiţi de experienţă.
Donație de suflet pentru brașoveni
Actrița Sonia Cluceru a fost căsătorită cu profesorul Radu Cluceru, un pasionat bibliofil. Și el fost actor la Teatrul Național din Cluj și București. Marele regret al cuplului a fost că nu a avut copii.
Ziarul brașovean „Gazeta Transilvaniei” consemna un gest făcut în 1942 de soții Cluceru. Un gest care „a fost apreciat de lumea artistică românească”:
„Ştirea adusă de Gazeta Transilvaniei că doamna Sonia Cluceru, societara Teatrului Naţional, împreună cu soţul ei, dl. Radu Cluceru, au făcut o frumoasă donaţie Asociaţiei Culturale Transilvănene Astra, şi anume întreaga colecţie de tablouri a pictorului braşovean Mihai Pop”. Iată ce declara artista reporterului brașovean: „A fost mai curând gândul bun şi generos al soţului meu, la care, bineînţeles, m-am asociat şi eu. El e regăţean, cum zic ardelenii, iar eu sunt ardeleancă, şi, de dragul meu, ce am adunat o viaţă întreagă în tablouri şi cărţi, tot Ardealului să rămână, fiindcă moştenitori nu avem…”
