Brașovenii au fost oameni cu măsură. Iar măsurile lor erau vadra, iugărul, lanţul, câbla.Sau  cotul, poşta şi ferdeaua. Unităţi de măsură care au funcţionat în Braşovul medieval

Până acum 150 de ani, oamenii măsurau după etaloane diferite celor cunoscute azi.  Măsuri care nu se potriveau de la o regiune la alta. Și de aici, o serie de încurcături şi neînţelegeri. În schimb, existau regulamente şi legi drastice care-i pedepseau pe negustorii necinstiţi.   Monitorul Expres vă invită la o călătorie prin istoria unităţilor de măsură folosite în Braşovul de odinioară.

Teutonii au primit 30 de pluguri în Ţara Bârsei

Vreme de peste 2.000 de ani, până la introducerea sistemului metric în 1866, în spaţiul românesc s-au folosit numeroase unităţi de măsură. Autohtone sau adaptate după cele de largă circulaţie.  Braşovul era un oraş în care negoţul era activitate principală.  Instrumentele de măsurat şi unităţile de măsură erau, în principal, importate din Vestul Europei.

Spre deosebire de cele din Ţara Românească şi Moldova. Unde se foloseau unele autohtone. Diferenţele erau semnificative. Prima unitate de măsură legată de Braşov e consemnată în 1225. În documentul prin care regele Andrei al II-lea a dăruit cavalerilor teutoni 30 de pluguri de teren în actuala Ţară a Bârsei. Plugul era o unitate de măsură pentru suprafeţe mari. Nu se ştie exact cam câţi metri însemna. Dar e cert că un plug, adică atâta pământ cât poate ara o pereche de boi într-o zi, se vindea la 1230 cu 6 mărci şi jumătate.  Adică o avere.

Un  plug, 150 de iugăre

În 1514, s-a statornicit mărimea plugului la 150 de iugăre.  adică 107,490 hectare. Iugărul era o măsură de origine romană. Dar în Transilvania se numea holdă, deoarece terenul era păzit de un holdes (paznic). La 1877, George Bariţiu explica paritatea dintre iugăr şi unităţile de măsură din celelalte provincii.  „Ceea ce se zice în Muntenia pogon, în limba poporului Transilvaniei se numeşte holdă, pe alocurea falce, în termen oficial iugeru sau jugu“.

O găleată de pământ arabil

Braşovenii au mai măsurat suprafeţele mari şi în stânjeni pătraţi (3,5966 mp, la 1.875). Iugărul unguresc avea 0,4316 hectare, cel austriac (cadastral) echivala cu 0,5755 hectare. Falcea (suprafaţa care putea fi secerată de un om într-o zi) era o măsură folosită în Oltenia, dar necunoscută prin părţile noastre.

Când terenurile erau prea mari, măsurătoarea se făcea din ochi. În timp ce prin Ţara Românească şi Moldova, pământul se măsura cu unităţi de tipul „cât aruncă omul cu toporul“, securea, băţul sau măciuca, cât trage cu săgeata sau cu puşca, la noi, terenul arabil se măsura cu găleata. Mai precis, după cantitatea de cereale însămânţate, iar seminţele erau dozate în găleţi.

În Braşov, se folosea „lanţul măsurătoriu“

Astfel, în 1721, în satele din zona Făgăraş, se apreciau locurile arabile în câble sau găleţi, fiecare localitate având între 65 şi 2.381 de câble. O astfel de găleată însemna cam o jumătate de iugăr, deci cam un sfert de hectar. Sfertul galeţii era ferdeaua. Tot în această zonă, fâneţele erau evaluate în care de fân, satele întinzându-se pe suprafeţe de la 25 la 653 care de fân. Moşiile se măsurau uneori, numai pe lungime, cu funia, astfel că, în Evul Mediu, operaţia de măsurare se numea „funit“. În Braşov, se folosea „lanţul măsurătoriu“, care, conform Aşezământului pentru cadastru al Împăratului Franz Iosif al II-lea, avea 10 stânjeni.

Măsurători cu palma

Pentru lungime, în Braşovul anului 1755, s-a folosit pasul, ca unitate de măsură chiar şi pentru înălţimea clădirilor. Stânjenul regal era reglementat la 1514 la 2,88 metri.

În documente, se spune că, în 1726, podul de la Făgăraş era lung de 59 de stânjeni regali. La 1875, se folosea stânjenul austriac (1,89 m). Măsurile de un stânjen se confecţionau din lemn sau fier şi erau divizate în opt părţi numite degete. Pentru evitarea confuziilor, pe documentele de hotărnicie se desena conturul palmei folosite la confecţionarea stânjenului. Palma, o altă unitate de măsură pentru lungimi mici, însemna distanţa între vârfurile degetelor mare şi mic, când palma e deschisă la maximum.

Ce se măsura cu cotul

Palma a fost mai puţin folosită la Braşov, aceasta deoarece stânjenul avea submultiplii lui: ţolul (0,03m) şi piciorul sau urma (0,316m). Bariţiu aprecia înălţimea Muntelui Ineu la 7.159 de urme. Se mai folosea şi degetul. La 1783, se indica semănarea grâului la o adâncime de cel mult trei degete. Şchioapa, adică distanţa între degetele mare şi arătător, măsura cam 20 de centimetri.

Latul de palmă însemna cât are palma când cele patru degete sunt lipite, iar pumnul, ca unitate de măsură, era de 10,536 cm. Cel mai utilizat, însă, era cotul (aproximativ o jumătate de metru), ca unitate de măsură pentru postavuri, pomenit în scrieri încă din secolul XIII. La Braşov, vama pentru pânzeturi şi stofe se calcula după numărul de coţi. Cotul (ulna, cubitus sau sing) era etalonat după cel de la Buda, în 1405.

La 1793, comunitatea centumvirală din Braşov solicita schimbarea statutelor breslei ţesătorilor de lână, deoarece cotul cu care se măsura la acea dată era mai mare cu un ţol decât cel din 1693 şi 1708, 50 de coţi vechi fiind egali cu 48 de coţi noi, diferenţa fiind de 3 centimetri. O vreme au fost folosite două feluri de coţi. La 1764, 50 de coţi de Transilvania erau egali cu 40 de coţi de Viena. Ştiri sigure despre mărimea cotului apar pentru prima oară într-un privilegiul comercial acordat negustorilor braşoveni: 0,623 m.

Şapte poşte de la Braşov la Sibiu

Distanţele mari aveau şi ele unităţi de măsură specifice, altele decât cele pentru lungimi mici. Paradoxal, distanţele se măsurau cu unităţi de timp, cum era ceasul de mers (4.000 de stânjeni, adică 4,5 km). Concomitent, s-a folosit şi mila (1.000 de paşi sau 1.472,5 m). Aceasta era specifică numai Transilvaniei, în celelalte provincii nu se auzise de „miluri de pământ“.

Poşta era distanţa la care se schimbau caii poştalionului, adică între 15 şi 20 km. Între Sibiu şi Cluj erau 10 poşte, de la Braşov la Sibiu, 7. Pentru greutate, în Moldova şi Ţara Românească se foloseau ca unităţi de măsură sacul, carul, povara, în timp ce la Braşov se ştia la 1778 de tonă (125 ocale). Pentru povara unui cal, la Braşov, se plătea a zecea parte din taxa percepută pentru un vas de vin.

Greutățile erau turceşti, de Viena, de Transilvania şi de Buda

Greutăţile cu care se echilibrau cântarele, denumite maje, au fost de mai multe feluri de cântare (maje): turceşti, de Viena, de Transilvania şi de Buda. La 1793, un comerciant a cerut marelui negustor Mihai Ţumbru să-i cântărească ceara cu „maja cetăţii Braşov“, extrem de uzuală la acea vreme. Ca instrument de măsurat, cântarul (cumpăna) era prezent în toate prăvăliile negustorilor. Conducerea oraşelor avea drept de control asupra cântarelor şi greutăţilor de măsurat. Aveau pe inventar instrumente etalon de măsurat.

Cântărirea la cântarul oficial se plătea, taxele aducând venituri importante conducerii. Un negustor a cântărit în 1452 un chintal de piper, marfă scumpă, deoarece costa cât salariul pe un an al rectorului şcolii din Braşov.

Principala unitate de măsurat greutăţi era libra sau fontul. Era folosită pentru cântărirea slăninei, metalelor, cerii, peşte, carne, brânză, caş, fibre textile, vopseluri. Fontul era a suta parte a unei maje. Doi fonţi făceau cât o oca din Ţara Românească. O libră avea 32 de loţi. La 1875, lotul de Viena avea 17,5 grame. La 1786, o săsoaică a cântărit pentru sine la cântarul oraşului Braşov 132 de funţi de bumbac.

Limonadă, cu vadra şi ciubărul

În secolul XIII, braşovenii măsurau lichidele cu butea, un vas mare de lemn. Butea mare avea 80 de vedre, iar cea medie, 40 sau 50.

Buriul era un butoi mai mic. Negustorii din Şcheii Braşovului transportau vinul cu buţile până la Câmpina, până unde se putea merge cu carul. Aici, mutau vinul în burii şi plecau către Braşov, cu calul de povară. Buriile aveau 8-30 de vedre, adică 1-3,6 hectolitri. La sfârşitul secolului XVIII, mierea se măsura cu berbânţa. O astfel de măsură de miere costa 12 florini, iar o berbânţă de brânză doi zloţi.

Deseori, vasele pentru măsurarea capacităţii nu se potriveau. Un document din 13 septembrie 1697 arată că doi negustori din Braşov erau nemulţumiţi de faptul că nişte buţi luate de la comercianţii din Câmpulung „n-au ieşit la măsurătoare precum le-au dat ei, ci au ieşit lipsă“. La 1769, pentru confecţionarea butiilor, se plătea în funcţie de câte vedre intrau în ea, adică 10 parale pentru fiecare vadră.

Ciubărul de Braşov avea 34 de cofe

Ciubărul de Braşov avea 34 de cofe (trei vedre şi jumătate). Acăul era o unitate de măsurat volumul de vin, submultiplul fiind măsura. Vadra se mai numea hidrie sau urnă şi a circulat în trei variante, cea românească, cea ungurească şi cea austriacă (40 de cupe), de cinci ori mai mare decât cea ardeleană. În secolul XV, o vadră de vin costa 32 de dinari. Ca instrument de măsurat, era făcută din doage de lemn şi întărită cu cercuri de fier. În secolul XVIII, magistratura din Braşov dispunea de o vadră etalon care cuprindea 10 cofe.

Vadra era prevăzută cu o linie până la care trebuia să ajungă lichidul, pentru a i se socoti „plinătatea“. Cupa, folosită numai în Transilvania, era a opta parte a vedrei. La sfârşitul secolului trecut era egală cu litrul. La 1726, la Făgăraş, oţetul şi alunele se măsurau cu eitelul, care era tot o cupă. Ocaua din Moldova avea 1,52 l, litra 0,38 l, iar dramul 0,0038 l. Însă pe la noi, nu erau unităţi de măsură uzuale. Echivalentul ocalei era cofa, cu care se măsurau la Braşov vin, limonadă, zeamă de lămâie.

Câţi snopi avea o claie de fân?

Pentru măsurarea cerealelor, tot braşoveanul ştia de câblă, echivalentul chilei din Oltenia. În câble îşi plăteau iobagii dijma. Câbla sau găleata era folosită şi pentru lichide şi chiar pentru fân. La 1820, la Făgăraş, „10 care de fân fac vreo 10 gălete“.

Capacitatea găleţii s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Uneori nu avea mai mult de patru palme în înălţime, alteori era estimată de la 40 la 80 de litri. Braşovenii foloseau câbla săsească (83 l), de două ori mai mică decât cea de la Cluj. Documente braşovene spun că în perioada 1795-1832, găleata avea 54, 57, 60 sau 62 de ocale. Submultiplul găleţii era merţa sau vica, utilizată la măsuratul cerealelor. Avea 16 cupe, adică 22,5 litri. Uneori, găleata avea 4 merţe, alteori opt.

În Transilvania, nu s-au folosit obrocul şi baniţa

În Transilvania, nu s-au folosit obrocul şi baniţa, deşi uneori merţa era confundată cu baniţa. În schimb, ferdela era o măsură foarte populară, La 1700, fiecare casă trebuia să dea preotului satului câte o ferdelă de ovăz. Cu ea se măsurau şi merele sau răşina. Cu timpul, ferdela a devenit submultiplu al găleţii, patru ferdele însemnând o găleată. De aceea, în actele redactate în latină, ferdela se mai numea şi quartal, iar popular i se spunea pătrar. Ofiţerii austriaci din Făgăraş, însă, cereau cinci ferdele pentru o găleată.

La Drăguş, o câblă făcea cât două ferdele. Etalonul se păstra la Sibiu, în 1785, şi se numea ferdelă săsească (22-23 l). În alte documente, la 1840, brănenii considerau că ferdela era cât două vedre (22 litri). Farmaciştii aveau propriul sistem de greutăţi, unitatea fiind uncia, 16 uncii alcătuind o mină (500 g). Pentru volume solide, se folosea stogul în secolul XIII, iar pentru grâne secerate, claia, ai cărei submultipli erau snopii. În Făgăraş, claia de grâu avea 25 de snopi. Lemnele de foc se măsurau în stânjeni cubici. La 1728, o astfel de măsură costa 1 galben împărătesc şi avea cam 1,942 mc.

Cântarul oraşului aducea bani buni la buget

În 1714, Dieta de la Sibiu a hotărât ca în toată Transilvania să se folosească oficial aceleaşi unităţi de măsură. În Braşov, un funcţionar numit şi judele târgului veghea ca legea să fie aplicată în târguri şi muşteriii să nu fie înşelaţi. Primul cântar al oraşului este consemnat într-un document din 1786. Se afla în capela Sfântului Laurenţiu, demolată în secolul XVIII, actualmente Piaţa Sfatului nr. 18. Pe aici trebuiau să treacă toţi comercianţii, pentru marfa cântărită urmând să plătească vigesima, adică taxa de 20% din valoarea mărfii.

Într-un document din 1786, se arată că în registrul oraşului se precizau, la fiecare cântărire: numele negustorului şi locul de origine, numele cumpărătorului, felul şi cantitatea mărfii, taxa de cântar. Negustorul primea o ţidulă care atesta felul şi cantitatea mărfurilor comercializate. Din registrele cu „socoteala mărfurilor“, aflăm că se cântăreau: băcănii, braşovenii, bumbac, seu, lămâi, mohair, orez, cizme, mătase, brâie, hamuri, piper, ceară, bogasie, peşti vii din Turcia, porci. Periodic, mărfurile obţinute din vigesimă erau vândute la licitaţie, în clădirea de pe fosta Uliţă a Vămii, astăzi Mureşenilor nr. 12.

Bugetul oraşului sporea considerabil prin aceste taxe. În 1785, s-au obţinut 27 de florini renani şi 18 creiţari din taxa pe cântar. Cântarele şi greutăţile din Braşovul de odinioară s-au păstrat şi pot fi văzute în Muzeul Civilizaţiei Urbane. Dacă doriţi să le vedeţi, puteţi vizita sala destinată acestor vestigii, unde veţi găsi şi documente care consemnează numele negustorilor şi vechiul regulament de protecţie a consumatorului, care ar fi eficient şi actual şi în zilele noastre.

Reguli care protejau consumatorul braşovean în 1713

• În 1713, Judele Târgului din Braşov comunica negustorilor o serie de reguli şi pedepse în cazul în care îşi înşelau cumpărătorii:

„Să nu faceţi nedreptate la măsurarea cu cotul, cu povara şi cu măsura, să aveţi cumpene drepte, greutăţi drepte şi măsuri drepte“

„Pe cine va scutura la măsurare să se îndese, pe acela mânia lui Dumnezeu îl va scutura.“

„Greutatea falsă şi cântărirea falsă aduc pedepsele şi urgiile lui Dumnezeu“

„Cu cotul prea lung sau prea scurt furi pe aproapele său.“

„Inul şi cânepa sunt ştreanguri pentru sufletul celui care înşeală. Dacă nu măsori cinstit, să-ţi fie ştreangul de suflet.“

„Cu măsura cu care măsuraţi voi, măsoară Dumnezeu. Să nu uitaţi asta.“

În Protocolul judelui târgului din Braşov, e precizată şi atenţionarea: „Vă vede Dumnezeu şi scrie în registrul său“.

Metrul a împlinit 148 de ani

• Încă din antichitate, Socrate atrăgea atenţia asupra iluziilor la care ne expunem, dacă ne bazăm numai pe simţurile noastre şi nu recurgem la măsurări. Unităţile de măsură au fost raportate la timp (pentru distanţe) sau la lungimile unor părţi ale corpului (pentru lungimi). Dar acestea erau etaloane subiective, variabile de la om la om. Se pare că egiptenii şi babilonienii au fost primele civilizaţii care au creat standarde de greutate (mina) şi lungime (cotul egiptean).  S-a ajuns la concluzia că trebuie creat un etalon la care să se alinieze toată lumea.
• Primele încercări de soluţionare a acestei probleme au condus la definirea yard-ului în raport cu distanţa dintre nasul şi braţul regelui. În acest sens a rămas celebru yard-ul introdus în anul 1101 de către Henric I al Angliei.  După Revoluţia Franceză (1789) s-a dezvoltat ideea unificării măsurilor de lungime, concomitent cu introducerea sistemului de multipli şi submultipli zecimali, iar metrul a fost stabilit convenţional ca a 40.000.000-a parte a meridianului pământesc. În iunie 1799, a fost adoptat sistemul metric. Noua unitate de masă, gramul, a fost raportată la masa unui metru cub de apă.
• În 1875, s-a instituit Biroul Internaţional al Greutăţilor şi Lungimilor. În Principatele Române, sistemul metric de măsuri şi greutăţi a fost introdus la 1 ianuarie 1866, iar în Transilvania, în 1877. În mediul rural multe din vechile măsuri se mai folosesc şi astăzi. Actual sistemul internaţional de unităţi este utilizat de toate ţările lumii, cu excepţia Marii Britanii, SUA, Liberia şi Myanmar. Ziua Internaţională a Metrologiei, ştiinţa măsurării, a fost stabilită pe 20 mai, dată la care, în 1875, a fost semnată Convenţia Metrului.