l Braşovul a fost primul oraş cucerit de armata română în Primul Război Mondial, dar şi primul mare oraş românesc în care a avut loc un masacru coordonat de armata germană revenită în forţă în drumul spre ocuparea României. În primele 135 de zile de război, din august până în decembrie, aveau să cadă 250.000 de militari români, adică o treime din forţele mobilizate la intrarea tânărului regat România în război
În Primul Război Mondial, în zona Gării Bartolomeu şi-au găsit sfârşitul aproximativ 250 de soldaţi români care au ţinut piept mai bine de două zile trupelor germane, mult mai numeroase, mai organizate şi mai bine înarmate. După ce au tras şi ultimul cartuş, ostaşii români au fost înconjuraţi şi „decimaţi“, după cum povestea chiar un german participant la lupte. Locul a primit numele de „Tranşeea morţii“. Se întâmpla în 8 octombrie 1916 când, în faţa ofensivei trupelor germano-austro-ungare, conduse de generalul Erich von Falkenhayn, armata română se retrăgea pe crestele Carpaţilor. Trecuse doar puţin peste o lună de când trupele Armatei II române cuceriseră Braşovul. Era primul oraş din Transilvania eliberat, şi asta în numai două zile după ce, în 14 spre 15 august 1916, România a intrat în război, de partea Antantei şi împotriva Puterilor Centrale. Atunci, în prima noapte de război, la Fundata, a căzut şi primul militar român, colonelul Gheorghe Poenaru Bordea. În primele 135 de zile de război, până în decembrie, aveau să cadă alţi 250.000 de militari din armata română, adică o treime din forţele mobilizate în august. În decembrie 1916, tânărul regat România părea prăbuşit sub cizma unei armate mai bine pregătită , mai bogată şi mult mai organizată. Era greu de crezut, la acel moment, că ţara şi ostaşii ei, aşa neinstruiţi cum îi vedeau aliaţii, vor avea puterea să-şi găsească resursele pentru a lupta, cu mari sacrificii, până la victorie. Această armată, care îngrozea şi uimea elita ofiţerimii londoneze, dar în care Regina Maria şi Regele Ferdinand al României au crezut cu toată inima, a deschis drumul Întregirii.
Armata română a intrat în război cu 833.601 militari cu armament de foc
În 1916, Bucureştiul şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor şi cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867. Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916, iar în 14 august Consiliul de Coroană hotărăşte intrarea României în război. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord, în secret, să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească. Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii la 4 august (17 august pe stil vechi) 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale. Armata română a intrat în război cu ,,833.601 militari cu armament de foc individual războiului“, conform documentelor vremii, organizaţi în 23 de divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă mai degrabă de o alianţă cu Antanta şi chiar a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Puterilor Centrale.
Bătălia pentru Braşov
În 7 octombrie 1916, trupele inamice reocupă oraşul Codlea de unde îşi extind controlul asupra Râşnovului. În acelaşi timp, în centrul teatrului de operaţii, armatele austro-ungare reuşesc să forţeze retragerea soldaţilor români de pe înălţimea Stejeriş, importantă pentru asigurarea superiorităţii artileriei. Atacul principal asupra Braşovului se lansează de către trupele germane, dar rezistenţa trupelor române, consolidată prin întăririle sosite la timp, dejoacă planurile germane. A doua zi, 8 octombrie 1916, trupele germane învăluie armata română, iar soldaţii sunt nevoiţi să se retragă la sud de Bran. Avantajul este de partea trupelor germane în special în ceea ce priveşte numărul şi tipul artileriei utilizate. Numărul mare de victime, dublat de distrugerile suferite de artileria română, permit concentrarea atacului austro-ungar dinspre dealul Stejăriş. Presiunea asupra forţelor române este mare şi ca urmare a unui nou atac lansat de trupele proaspăt sosite pe front (Grupul Morgen). În acest cadru se desfăşoară tristul episod al gării Bartolomeu. În aceste condiţii, comandamentul român decide retragerea din Braşov spre Predeal-Buşteni, operaţiune care are loc pe parcursul nopţii de 8 – 9 octombrie 1916. Eşecul înregistrat determină schimbarea generalului Grigore Crăiniceanu de la comanda Armatei III, cu generalul Alexandru Averescu. Importanţa bătăliei pentru Braşov, în contextul general al ostilităţilor, constă în pierderea de către forţele române a trecătorilor intracarpatice, anulându-se întregul efort depus în primele zile ale participării României la război. Pentru trupele inamice, victoria de la Braşov va permite concentrarea atenţiei asupra altor teatre de operaţii ale Primului Război Mondial (sursa http://enciclopediaromaniei.ro/)
Masacrul din Bartolomeu
,,A fost o luptă uriaşă, în cursul căreia compania şi jumătate din Regimentul 45 (Vlaşca) îşi cheltuise întreaga muniţie. Inamicul, văzând rezistenţa îndârjită ce i se opune, era de credinţă că în faţa sa se găseşte o puternică ariergardă românească. În consecinţă a concentrat puteri şi mai multe şi după două zile de lupte, a forţat în noaptea de 10 oct. (duminică) trecerea liniei ferate dincolo de gara Bartolomeu, pe care o apăra căpitanul Cristescu Sava cu 1/2 companie, care a fost nevoit să se retragă în faţa puhoiului inamic. Prin retragerea aceasta subită în decursul nopţii, aripa stângă a liniei de trăgători, care se afla înşirată de-a lungul liniei ferate dincoace de gara Bartolomeu spre gara Braşov, a rămas descoperită şi neavizată despre cele întâmplate. Inamicul, care trecuse linia ferată folosindu-se de întunericul nopţii, a strecurat două mitraliere în depozitul de maşini de la Bartolomeu, aşezându-le într-un geam spre flancul stâng al liniei de trăgători, iar la spatele liniei de trăgători se furişaseră soldaţi germani înarmaţi cu grenade de mână. În zorile dimineţii de 10 Oct. compania românească s-a trezit deodată din flanc cu un foc ucigător de mitraliere. Mulţi soldaţi au căzut morţi în primele momente. Cei rămaşi în viaţă au început să se retragă spre oraş. Făcând însă cîţiva paşi înapoi, au fost întâmpinaţi cu grenade de mână. Din aproximativ 250 soldaţi, câţi se găseau de-a lungul liniei ferate, n-a scăpat nici unul cu viaţa. Toţi au fost ucişi în mod barbar din flanc şi de la spate. (…)Imediat după luptă un ofiţer inamic a fotografiat linia de trăgători cu soldaţii români căzuţi… De încheiere încă o constatare, făcută de inamic. La soldaţii căzuţi în linia de trăgători, nu s-a găsit nici un cartuş. Dovadă, că în lupta de 2 zile au tras toate gloanţele”, scria ,,Gazeta Transilvaniei”, la 5 ani de la sângeroasa bătălie. În timp, istoricii au vechiculat două ipoteze asupra motivului pentru care compania de la Bartolomeu nu s-a retras în cursul nopţii. Versiunea acceptată este că din diferite motive nu a putut fi comunicat ordinul de retragere. A doua versiune este că ordinul de retragere nu a fost respectat.
Învinşi pe toate fronturile în 1916
Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. Pe 26 noiembrie, deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică. Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sviştov. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti. Noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan, a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a refuzat să coopereze. Pe 1 decembrie 1916, armata română a atacat totuşi, iar Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie 1916 de cavaleria germană.(O.S.)
Armata României îngrozea în 1916 elita ofiţerimii londoneze
În decembrie 1916, tânărul regat România părea prăbuşit sub cizma unui puteri armate mai pregătită militar, mai bogată şi mult mai organizată. Era greu de crezut, la acel moment, că ţara şi ostaşii ei, aşa neistruiţi cum îi vedeau aliaţii, vor avea puterea să-şi găsească resursele pentru a lupta, cu mari sacrificii, pînă la victorie. Această armată, care aproape îngrozea elita ofiţerimii londoneze, dar în care Regina Maria şi Regele Ferdinand credeau, a deschis drumul Întregirii. În ianuarie 1917, Cabinetul de Război de la Londra primea un raport care dezvăluia o faţă mai puţin ştiută a armatei României în Primul Război Mondial. Căpitanul J.D. Scale descria cu detalii lipsa de disciplină în armata română, condiţiile sanitare precare, demoralizarea întregii societăţi care, după doar şase luni de război, regreta decizia ţării de a intra în război sau dorea o pace cât mai grabnică. Deşi laudă calităţile primare ale soldatului român, căpitanul Scale lasă istoriei un document care, citit fără prejudecăţi, vorbeşte depre obiceiurile şi mentalităţile unei naţiuni prea tinere ca să fie pregătită pentru un război atât de mare. Iată fragmente din raportul Căpitanul J.D. Scale publicat de www.rumaniamilitary.ro:
Petrograd 26-01-1917
Condiţiile generale din România în timpul lunilor decembrie 1916 şi ianuarie 1917 (…)
Soldaţi excelenţi şi ofiţeri nefolositori
Românii. Cea mai mare parte a acestor două luni m-a găsit printre ţăranii români şi sunt sigur că aceştia au constituţia unor soldaţi excelenţi. Nu sunt pretenţioşi, muncesc din greu şi au o constituţie fizică excelentă, iar pentru cei care le cunosc limba este foarte uşor să se înţeleagă cu ei. Sunt nişte mărşăluitori excelenţi. Am fost cu generalul Văitoianu la Câmpina când forţele sale s-au retras de la trecătoarea Predeal şi i-am văzut trupele după un marş de 45 de kilometri fără hrană sau odihnă; deşi disciplina de marş a fost inexistentă, totuşi trupele au continuat să meargă şi, după câte ştiu, au continuat marşul întreaga noapte până la Ploieşti. Ofiţerii sunt nefolositori şi dincolo de orice dispreţ. Se pare că niciodată nu sunt alături de oamenii lor atunci când condiţiile sunt neplăcute. În timpul unei întregi nopţi de retragere între Câmpina şi Ploieşti, cu drumurile blocate de căruţe şi tunuri, am văzut doar doi ofiţeri români atunci când era nevoie de orice ofiţer aflat la îndemînă. Toată această coloană, de 700 de căruţe, cred că a fost capturată de germani a doua zi. Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi soldaţii simpli dacă fac şi ei acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac nimic. (…) Ofiţerii îşi tratează oamenii ca pe nişte câini, iar oamenii nu au niciun respect faţă de ofiţerii lor. Armata română cu ofiţerii săi cred că este mai mult decît nefolositoare, însă cu alţi ofiţeri şi cu întăriri din partea trupelor ruse ar fi excelentă. Nu sunt neobişnuite rănile auto-provocate. (…)
,,Orice scuză, cât de mică, este folosită pentru oprirea muncii“
Disciplina. Printre români disciplina de marş este foarte proastă. Transporturile se deplasează pe drumuri în orice formă, blocând orice, şi nimeni nu pare să observe acest lucru, decât dacă îi este împiedicată propria deplasare. Blocajele sunt numeroase. Căruţele, deşi încărcate, sunt folosite de ofiţeri şi trupă. Disciplina aşa cum o ştim noi abia dacă există. Ruşii demonstrează o disciplină de paradă, care poate sau nu să fie benefică, cum ar fi soldaţii care salută tot timpul când le vorbeşte un comandant, oprind orice activitate şi dând onorul atunci când trece un general etc., însă disciplina reală este relaxată. Echipele de muncă, doar dacă nu sunt conduse de un ofiţer, fac foarte puţin; subofiţerii, cu foarte puţine excepţii, în cazul unor astfel de misiuni sunt la fel de delăsători ca şi trupa; ofiţerii, atunci când munca este neinteresantă, sunt relaxaţi şi nu insistă în a pune trupa la muncă. Orice scuză, cât de mică, este folosită pentru oprirea muncii dacă este neinteresantă, chiar dacă este de o importanţă vitală. Motivul acestei atitudini este neînţelegerea importanţei unei munci care nu este în legătură directă cu luptele. Nimeni nu poate acuza ruşii de lipsa celor mai înalte calităţi de luptă, însă în cazul unor misiuni care necesită o muncă neinteresantă, sentimentul datoriei este nul.
„Nu am văzut niciodată o latrină de tranşee în România“
„Serviciile sanitare. Am călătorit mai multe zile, atât în trenurile româneşti, cât şi în cele ruseşti de Cruce Roşie (toate fiind instalate în vagoane româneşti) şi starea acestora este rea şi primitivă. (…) Vagoanele ofiţerilor au saltele şi pături mai bune decât ale trupei, însă destul de aspre. De vreme ce nu există niciun fel de legătură între vagoane, surorile medicale, care sunt puţine, pot vizita vagoanele doar la opriri. Există câte o ordonanţă în fiecare vagon, însă din ce am putut vedea sunt destul de nepregătiţi şi pot face doar munci simple. Curăţenia este imposibilă în aceste condiţii. Oalele de noapte, hainele murdare etc. erau aruncate de-a lungul căii ferate care a devenit astfel o adevărată latrină folosită ca atare de trupele ce călătoreau (un picior amputat a fost lăsat pe calea ferată într-o staţie vreme de mai multe ore). Măruntaiele animalelor ucise erau peste tot şi pe vreme umedă mirosul era dezgustător. Cai morţi zac peste tot, mâncaţi de câini şi porci. Nu am văzut niciodată o latrină de tranşee în România, iar trupele folosesc împrejurimile gărilor şi marginile drumurilor sau orice loc le vine la îndemână. (…)”
”Căile ferate sunt într-o stare de haos”
”Comunicaţiile. Căile ferate sunt într-o stare de haos indescriptibil din pricina transferului a mii de vagoane spre spatele frontului. Gările sunt blocate cu vagoane încărcate sau goale. Trenuri cu provizii necesare urgent sunt pierdute şi chiar dacă sunt găsite este imposibil să fie mutate. Unii dintre şefii gărilor sunt germanofili cunoscuţi şi fac tot ce le stă în putere să înrăutăţească situaţia. Mereu au loc accidente, drept urmare a activităţii agenţilor germani şi, cu actualul control comun ruso-român, vor continua să aibă loc. Gările mai mari au un comandant român şi unul rus, care aproape de fiecare dată au interese contradictorii. Trenurile pleacă de multe ori fără niciun fel de anunţ şi soldaţii sunt lăsaţi în număr mare în urmă. O călătorie de 60 de kilometri poate dura 4 sau 24 de ore. (…) Nu există niciun fel de ordine în gări, toate gările sunt pline cu trupe şi refugiaţi care aşteaptă trenuri ce ar trebui să ajungă într-o oră, care însă apar după o zi. Nici cel mai bine pregătit personal de cale ferată nu ar putea lucra în aceste condiţii.(…) Bineînţeles că nu mai există niciun fel de vînzare de bilete, nicio verificare a actelor şi astfel un agent german poate şi chiar călătoreşte nestingherit.”
Drumurile
”De vreme ce căile ferate au fost congestionate, drumurile au trebuit să preia transporturile armatei ca şi mişcarea trupelor. În prezent, drumurile se află într-o stare de plâns; suprafaţa lor a dispărut şi în multe locuri s-au transformat în lacuri noroioase ce ascund găuri care distrug căruţele, iar pe vreme uscată se transformă în dealuri şi găuri. Căruţe stricate sunt văzute adesea, cai morţi zac de-a lungul drumurilor şi orice tip de transport se mişcă încet şi cu mare dificultate. Prin sate drumurile sunt mai rele decât oriunde(…).
,,..nu România ţăranilor, ci România celor bogaţi“
”Influenţa inamicului. Este limpede că România este un teren de vânătoare lejer pentru agenţii şi spionii austrieci şi turci. Populaţia este atât de amestecată încât pe frontiera transilvană şi în Dobrogea agenţii pot lucra netulburaţi şi cu puţine şanse de a fi depistaţi. În plus, România este o naţiune tânără astfel că patriotismul adânc şi răspândit, cu greu poate fi una din trăsăturile sale naţionale şi – cea mai nefericită chestiune din toate – şi-a început viaţa cu o bogăţie pe care a obţinut-o fără niciun efort din partea sa. A intrat în război cu ideea de a se îmbogăţi şi mai mult, având privirile aţintite către Transilvania; nu a avut nicio idee dincolo de Transilvania, nicio idee de luptă pentru o cauză dreaptă. Jumătate din populaţia României, cel puţin clasele educate, sunt germanofili. Nu a dorit să lupte cu Bulgaria şi după strălucitoarea intrare în Transilvania a fost silită să se retragă permanent, a suferit un colaps ca naţiune şi, în prezent, este doar o ţară populată de un popor care nu mai vrea decât să vadă încheiat un război pe care nu l-a dorit. Cred că aceasta este România de azi, nu România ţăranilor, ci România celor bogaţi. Acesta este un teren pe care germanii ştiu foarte bine să îl folosească şi chiar îl folosesc în prezent. (…)
J.D. Scale, Căpitan Statul Major”.
