Aventură și mister: Adevărul despre averea generalului Pomuț

l Generalul George Pomuţ, nepot de săcelean, cel care a cumpărat Alaska pe mai nimic pentru americani, a murit sărac
l Averea fabuloasă a dispărut misterios la moartea sa

Pe 20 iunie 1867, s-a anunţat oficial că Alaska a fost alipită Statelor Unite ale Americii. Ruşii au vândut gubernia pe modesta sumă de 7,2 milioane de dolari. În acest fel, disensiunile dintre cele două puteri s-au mai atenuat, iar America a câştigat un teritoriu plin de aur. Succesul tranzacţiei s-a datorat unei echipe de negociatori, printre care şi românul George Pomuţ, un militar care a luptat eroic în Războiul de Secesiune şi ale cărui rădăcini proveneau din Săcele. Misterul care a înconjurat întreaga viaţă a românului s-a prelungit şi după moartea lui. Cum n-a fost căsătorit, nimeni nu a moştenit considerabila lui avere. Unde au ajuns banii şi domeniile controversatului Pomuţ?

Bunicul din Săcele al generalului

George Pomuţ, sau Pomutz, cum ortografiază americanii, a fost un personaj extraordinar, cu un destin măreţ, ca de roman, însă plin de semne de întrebare. Dintr-un simplu fiu de fierar, a ajuns general în armata americană. A fost un om atât de important încât istoricul Aurel Sasu l-a numit „cea mai mare personalitate a exilului politic românesc al secolului XIX“. A venit pe lume într-o familie de români săceleni mutaţi în oraşul unguresc Gyula, comitatul Bekes. Pomuţii erau în pribegie, după ce Dinică, bunicul viitorului general, a ales să lase Săcelele pentru un trai mai bun în Imperiul Austriac. George Pomuţ, înregistrat la biserica Sf. Nicolae din Gyula sub numele de Georgie Pomnuţ, s-a născut pe 31 mai 1818 şi a fost botezat de preotul ortodox Atanasie Georgievici. Părinţii lui erau Ioan şi Victoria. Tatăl, potcovar pe moşia contelui Wenkheim József, după unele surse, iar după altele, medic veterinar, sau chiar nobil, s-a stins de tânăr, nu înainte însă de a-şi vinde animalele, ca să-şi ţină cei doi fii în şcoli. Constantin, băiatul cel mare, a ajuns doctor în medicină, renumit profesor la Universitatea din Pesta. George însă a îmbrăţişat cariera armelor. A urmat şcoala confesională ortodoxă din localitate şi liceul la Kaposvár. Facultatea de drept a terminat-o la Pesta. A funcţionat o vreme ca procuror regal în capitala ungară, pentru ca, nu peste mult timp, să-şi deschidă un birou de avocatură. Există şi relatări care susţin c-ar fi urmat Academia militară St. Etienne din Franţa şi pe cea similară din Viena. Dar e foarte posibil ca viitorul general să nu fi avut studii militare.

Căpitanul Revoluţiei Maghiare

În perioada cât a trăit în Pesta, a menţinut strânse legături cu intelectualii români, în special cu Emanuil Gojdu şi Eftimie Murgu. A înlesnit tipărirea unor cărţi româneşti şi a sprijinit moral şi prin legăturile sale personale cariera unor tineri români. Ca opţiuni politice, înclina spre Partidul Radical, al cărui preşedinte a fost Madarász László, şi unde şi-a întâlnit mulţi colegi de facultate şi prieteni avocaţi, tineri cu vederi progresiste. La izbucnirea revoluţiei maghiare din 1848, s-a întors în oraşul natal, şi, ca honved, i-a îndemnat pe românii din Gyula şi Chitighaz să intre în rândurile luptătorilor împotriva asupririi austriece. Din motive încă neelucidate, s-a înrolat în Armata Naţională Ungară. A participat la luptele pentru independenţă ca locotenent. Generalul Klapka György l-a ridicat la rangul de căpitan şi l-a repartizat la fortul din Komárom, un important punct strategic pe Dunăre. Este o enigmă această apariţie bruscă în rândurile ofiţerilor, deoarece nu s-a găsit niciun document care să ateste măcar înrolarea lui Pomuţ ca soldat. A fost avansat căpitan al poliţiei civile din oraşul Komárom şi copist personal al lui Újházy László, comisarul din Komárom. După capitularea fortăreţei şi înfrângerea Revoluţiei maghiare, împreună cu alţi douăzeci de camarazi din preajma lui Újházy, Pomuţ a plecat la Paris, de aici la Londra, apoi a trecut Oceanul în Statele Unite (24 februarie 1850), unde a cerut azil politic. După alte surse, ar fi fost prin Italia şi Germania, iar din Hamburg, în altă versiune, s-a îmbarcat spre Lumea Nouă.

A înfiinţat un oraş în America

Ajuns în New York, unde a rămas doar câteva luni, împreună cu prietenul lui Dragoş şi alţi revoluţionari, Pomuţ a decis să se îndrepte spre Vest. Avea doar 32 de ani. Legenda spune că ar fi mers timp de două luni cu busola în mână, căutând un loc bun pentru a întemeia o colonie a ungurilor liberi. Localitatea a dispărut însă de pe hartă cîţiva ani mai tîrziu, odată cu extinderea exploatărilor în zonă. Grupul de exilaţi s-a stabilit în Decatur Country, localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un teren sălbatic la sud de Burlington, la două mile de Davis City. Şi-au botezat colonia „New Buda“, în amintirea capitalei ungare. La data de 15 martie 1855, George Pomuţ a obţinut cetăţenia SUA, la numai o lună după ce a formulat cererea. „Vă oferim protecţie şi liberă manifestare în beneficiul instituţiilor şi a legilor noastre, încredinţaţi că veţi găsi în America un al doilea cămin“, a fost răspunsul autorităţilor americane. Reverendul E.J. Harkin spunea în 1948, cu prilejul unei sărbători locale, că Pomuţ este cel care a desenat planul „unui mare şi spaţios oraş“. Tot pastorul aminteşte câteva nume româneşti printre cei care au fundat colonia: Varga, „familie proeminentă chiar şi astăzi“, şi Milea Boegar. El spune că Pomuţ s-a mutat ulterior în San Antonio, Texas. O altă controversă, amănuntul fiind necunoscut în biografia viitorului general, la fel cum controversată este şi menţionarea „familiei Pomuţ“. Nu se ştie dacă George s-a căsătorit sau dacă şi-a adus şi alte rude peste Ocean. Cert e că, în comunitatea întemeiată de Pomuţ, românul a fost extrem de apreciat.

Liderul cel mai bogat al coloniei

În New Buda, îndemnaţi de Pomuţ, coloniştii au pus umărul la dezvoltarea localităţii şi a producţiei
agricole. Savantul maghiar Xantus János i-a vizitat în 1854, prilej cu care l-a descris elogios pe liderul
comunităţii, cel care făcea planuri de urbanizare, cu servicii poştale, primărie, tribunal, bibliotecă. „Ajuta pe toţi. Când el simţea frigul pînă la oase, acoperea şi încălzea pe alţii. Când el nu avea nici pâine măcar, aranja femeilor grădini de flori. Aşa a fost Ghiţă, şi numai inimii sale nobile i se datorează înflorirea coloniei“, relata Xantus János. Fire întreprinzătoare, Pomuţ a cumpărat terenuri, sprijinit de către un om bogat, Frederic Teall din California, prima cunoştinţă pe noul tărâm. Începuse să trăiască chiar în lux. Tot din relatările celor ce i-au trecut pragul, Pomuţ apare descris ca fiind înalt, blond, cu părul ondulat şi barbă, o figură impunătoare. A sprijinit credinţa ortodoxă în mijlocul reformaţilor, deşi camarazii de armată spuneau că ar fi fost greco-catolic. În anul 1860, e menţionat în recensământul comitatului Decatur, Iowa, ca avocat, cu o avere imobiliară de 1.000 dolari şi o avere personală de 200 dolari. Perioada de pace şi prosperitate a durat puţin. În 1861, a izbucnit războiul civil, cunoscut sub numele de Războiul de Secesiune, la care au participat şi paşoptiştii din New Buda. Ei au răspuns apelului lui Abraham Lincoln, înrolându-se în armată, evident, în cea a nordiştilor, care luptau pentru abolirea sclaviei.

Din voluntar, general de brigadă

În documentele Regimentului 15 de Voluntari din statul Iowa, Pomuţ este consemnat printre primii
înrolaţi. În 1862, a fost grav rănit la coapsă în luptele de la Shiloh. În fruntea regimentului de infanterişti, Pomuţ a participat la cinci campanii decisive, cu celebrul general T. Sherman. Generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a, care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, spunea despre român că „era un ofiţer curajos şi cu mult spirit de iniţiativă, bucurîndu-se în rândul camarazilor de cea mai mare popularitate. A fost un valoros ofiţer, versat în toate problemele militare, dar a avut şi o vastă cultură, un gentleman cu maniere distinse“. A fost rapid avansat, de la sublocotenent în 1861, la maior în 1863, locotenent-colonel în 1864 şi colonel în 1865. În 1864, el şi-a condus regimentul în Bătălia de la Atlanta, cea care a pecetluit victoria Nordului împotriva Sudului. S-a aflat în linia de foc 81 de zile, luând parte la 17 atacuri. La 24 mai 1865, a fost prezent la marea paradă a victoriei, defilând călare în fruntea regimentului, pe bulevardul Pennsylvania din Washington. La 19 mai 1866, a fost avansat la gradul de general de brigadă, pentru merite excepţionale pe câmpul de luptă. Era cea mai înaltă recunoaştere ce i se putea acorda unui proaspăt cetăţean american. Cu acel prilej, guvernatorul statului Iowa l-a apreciat ca fiind, „printre cei mai capabili şi mai merituoşi ofiţeri“, un ideal de curaj şi moralitate. La despărţirea de ostaşii pe care i-a comandat, Pomuţ a rostit un discurs emoţionant: „Deci, odată întorşi la căminele noastre, să arătăm prin purtarea şi faptele noastre că suntem primii ascultători ai legilor ţării pentru afirmarea căreia am luptat: că, mândri de a ne fi făcut pe deplin datoria, suntem hotărâţi să păstrăm şi să consolidăm bunul renume dobândit cu onoare; că vom fi de-a pururi cetăţeni iubitori de pace, în vremuri de pace, aşa cum am fost adevăraţi luptători, în vremuri de război“.

Consul în Kronstadt-ul rusesc

În anul 1866, a început un nou episod din viaţa lui George Pomuţ. În acel an a fost numit consul, apoi
consul general al SUA în Rusia, la Sankt Petersburg şi Kronstadt (1874), unde a rămas în funcţie până în 1878, când schimbările politice au dus la înlocuirea lui cu William H. Edwards. Guvernul american i-a oferit alt post în diplomaţie, însă el, inexplicabil, a refuzat, preferând să-şi trăiască ultimii ani în Rusia. În perioada consulară, a fost menţinut în funcţie de trei preşedinţi, începînd cu Andrew Johnson, două mandate având numai sub preşedintele Grant, ceea ce vorbeşte mult de calităţile lui. Misiunea lui Pomuţ a durat un timp neobişnuit de lung pentru uzanţele diplomatice şi fluctuaţiile de înalţi funcţionari diplomatici ai epocii. Cei 12 ani de consulat au reprezentat un caz de excepţie în istoria Departamentului de Stat American. Preşedintele Johnson îl aprecia drept „echilibrat, cinstit, cult şi stăpânit de idei generoase, vorbind şi scriind în opt limbi“. Iar Grant l-a vizitat şi i-a dăruit o ţigară de foi învelită în steagul „Stars and Stripes“. Şi ruşii îl respectau. La Sankt Petersburg, era invitat la balurile curţii şi seratele imperiale ale ţarului Alexandru al III-lea. Poziţie privilegiată care i-a permis să abordeze, încă de la începutul carierei, o idee strălucită: reluarea tratativelor de negociere pentru cumpărarea regiunii Alaska, întrerupte în timpul Războiului de Secesiune. Rezultatul a fost excepţional: cu numai 7,2 milioane de dolari, Pomuţ a adăugat Americii un nou stat, cel mai bogat în zăcăminte de petrol, gaze şi minereuri. Cu inteligenţă şi abilitate, Pomuţ l-a sfătuit pe ţar să se debaraseze de acest teritoriu pustiu şi cu climă aspră.

Afacerea secolului: 5 dolari kilometrul pătrat

Negocierile pentru Alaska s-au încheiat la patru dimineaţa, pe 30 martie 1867. Statele Unite au intrat astfel în posesia unui teritoriu ce reprezintă aproape o şesime din suprafaţa totală actuală. Cu cele şapte milioane de dolari, americanii au cumpărat teren la 4,74 dolari kilometrul pătrat. După numai trei decenii, spre stupefacţia ruşilor, în Alaska s-a descoperit petrol şi a început celebra goană după aur. La 15 ani de la încheierea tranzacţiei, şi la patru ani de când nu mai deţinea niciun serviciu în slujba Americii, la 12 octombrie 1882, Pomuţ a murit la vîrsta de 64 de ani, în condiţii încă neelucidate, în oraşul nopţilor albe. Unii contemporani spuneau că a suferit de congestie pulmonară, alţii că ar fi fost asasinat. Rămâne un mister nedezlegat de ce a refuzat să se întoarcă în America sau Ungaria sau România. Unii presupun că ar fi simpatizat cu ruşii, alţii vorbesc de o poveste de dragoste, o femeie fiind cea care nu l-a lăsat să se întoarcă acasă. A fost înmormîntat în cimitirul săracilor din Smolensk, dar mormîntul lui a dispărut după Revoluţia Bolşevică din 1917. De-a lungul anilor, s-a încercat, fără succes, repatrierea osemintelor generalului român. Primele demersuri, în 1890, le-a făcut consulul american Crawford. În 1920, Asociaţia Studenţilor Româno-Americani din Detroit a făcut o nouă cerere. În 1913, la propunerea senatorului de Iowa, Albert Cummins, s-a votat în Congres Legea nr. 775/1913 prin care se aproba aducerea şi reînhumarea rămăşiţelor lui Pomuţ în Cimitirul Naţional Arlington din Washington. Însă, izbucnirea Primul Război Mondial a amânat încă o dată realizarea acestui proiect. Guvernatorul, ofiţerii Regimentului 15 Iowa şi prietenii au ridicat o piatră de mormînt. În fiecare an, soldaţii fac donaţii pentru îngrijirea monumentului din Cimitirul Arlington, plasat în sectorul protestant.

Cel mai mic salariu de ambasador

Misterul morţii lui Pomuţ a continuat cu cel al bogăţiei şi al vastelor proprietăţi dispărute fără urmă. Oficial, în urma lui au rămas doar două cufere cu diverse acte. Acestea au fost repatriate fiind depuse, în lipsa unui moştenitor legal, la Ministerul de Externe al SUA. Se pare că, în aceste cufere, există un document din care rezultă că George Pomuţ a fost membru al ordinului vechi al masonilor liberi, loja Pitagora din New York. Nimeni nu înţelege cum un om atât de important în istoria diplomaţiei americane a sfârşit într-o sărăcie lucie. Nu este explicabil nici de ce, pe perioada funcţiei de consul, a fost remunerat cu numai 2.000 de dolari, cel mai mic salariu de ambasador pe care-l acorda SUA în acea perioadă. Practic, consulul în Rusia, o ţară cu care relaţiile erau extrem de delicate, era mai prost plătit decât cel din Turcia sau Thailanda (câte 3.000 dolari). În diverse lucrări despre biografia lui, dar şi în presa vremii, se scria că s-au făcut cercetări minuţioase asupra averii lui şi s-a descoperit că fostele lui domenii din New Buda au trecut din proprietar în proprietar, ajungând doar nişte lunci şi plantaţii de porumb. Pomuţ n-ar fi avut nimic în New Buda, deşi se ştia că a strâns în timpul vieţii o mică avere din exploatarea minieră a zonei şi din agricultură. În alte scrieri, se afirmă că „a avut o avere considerabilă în bani şi o herghelie de cai splendizi“.

Trădat în dragoste

Şi în România s-a vorbit mult despre aceste bogăţii. Partidul Naţional Român din Transilvania l-a angajat pe avocatul Aurel Vlad să caute „milioanele lui Pomuţ“. Dar nu s-a găsit nimic. A fost căutat şi un posibil urmaş al acestuia, alt mister care n-a putut fi lămurit, unii vorbind despre un copil pe care generalul româno-american l-ar fi avut cu „fata pe care a iubit-o“. Povestea s-ar fi derulat înainte de venirea în America, în Viena. Părinţii ei n-au agreat originea lui Pomuţ, aşa că îndrăgostiţii au fugit la Paris, au dormit o noapte, apoi au plecat la New York, într-o lună de miere prelungită. Ajunşi în New Buda, au fost ajutaţi financiar de domnul Taill şi prietenii acestuia. În câţiva ani, cuplul s-a pus pe picioare, devenind independent. Relatată în ziarul Omaha Daily din 18 mai 1891, cu titlul „Cariera romantică a unui om care a fost trădat de un prieten“, povestea continuă cu zece ani de mariaj ideal, „ea fiind foarte admirată pentru frumuseţea ei, iar el pentru caracterul superior şi educaţie“. Până într-o bună zi, când un prieten din Viena a venit la New Buda. „Într-o săptămînă, le-a desfiinţat căsnicia. A reuşit să o distrugă pe naiva soţie şi s-o convingă să fugă cu el în Europa. După cîteva luni a alungat-o, iar ea ajuns foarte rău“. Articolul nu pomenşte numele ei, nici al presupusului copil, astfel că orice căutări în această direcţie au eşuat. Chiar şi fără urmaşi, averea lui nu se putea volatiliza. În cuferele cu hârtii ale lui Pomuţ, s-au descoperit numeroase scripts-uri, adică titluri de proprietate, care azi ar valora enorm.

Unde sunt „milioanele lui Pomuţ“?

Este şi firesc ca generalul să fi fost înstărit, nu numai fiindcă avea o soldă consistentă, ci şi datorită investiţiilor de înainte de război. Pomuţ putea fi considerat un om bogat, avea terenuri şi realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o şosea pentru o mai bună circulaţie în Vestul încă sălbatic. La 10 ani de la moartea lui Pomuţ, consulul Crawford a scris în raportul asupra anchetei pe care a întreprins-o: „Două cufere au fost găsite în posesia Tribunalului Orfanilor, în care se află toate actele importante din viaţa lui. Printre efectele lui, am găsit scrisori de la Grant, Sherman, Logan, Gresham, Belknap, Hickenlooper şi mulţi alţi generali distinşi. Am găsit foarte multe titluri de proprietate, loturi în New Buda, o moară mică în Decatur, patru ferme în Missouri şi multe altele în statul Iowa. Titluri reprezentând mari sume de bani, multe dintre ele datând dinaintea rebeliunii. Sunt de asemenea multe contracte de leasing, ipoteci şi multe note de mână în favoarea generalului Pomuţ“. Unele ziare americane spuneau că averea fabuloasă a fost acumulată „prin fraudă şi înşelăciune“. Cea mai mare bogăţie rămasă de pe urma lui este jurnalul regimentului, ţinut cu mare exactitate despre toate evenimentele şi oamenii din subordine: 37 de ofiţeri şi 1.113 soldaţi. Se apreciază că, pentru acurateţe, acest jurnal de război, scris într-o engleză desăvârşită, nu e depăşit de nicio altă înregistrare din departamentul de război american. Începând cu anul 1931, Pomuţ e celebrat anual cu ocazia Memorial Day, în rând cu părinţii fondatori ai naţiunii americane. Pe 23 iunie 1944, Guvernul SUA a lansat la apă o navă de război cu numele „General Pomutz“. Cuirasatul a rămas în serviciu până în 1970. La data de 14 august 2004, a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în faţa Catedralei Ortodoxe Române cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din oraşul Cleveland, Ohio. În replică, pe 13 octombrie 2007, a avut loc, în Piaţa Pomutz din Gyula, ceremonia dezvelirii bustului din bronz al lui Gheorghe Pomuţ. La Săcele, nimic nu aminteşte de originile generalului.

Fratele din Ucea al generalului

Constantin Pomuţiu, fratele mai mare al generalului George Pomuţ, s-a născut în Gyula pe 17 ianuarie 1815, „în religie catolică de rit grecesc“. A studiat la colegiul din Pesta, pe urmă medicina în Pesta şi Viena, cu bursă. A lucrat ca medic, apoi în 1847, a început să predea cursul de psihiatrie de la Facultatea de Medicină din Budapesta, primul din istoria universităţii. Prin dispoziţie regală , a fost numit profesor public extraordinar de psihiatrie. A ţinut aceste cursuri în anul şcolar 1847-1848. Un an mai târziu, a semnat, alături de Şaguna, Mocioni, lacob Bologa şi alţii, petiţiile către împărat şi manifestele în care se cereau drepturi pentru românii din monarhie. În 1854, Constantin Pomuţ a devenit medic primar al Banatului, rămânând însă şi docent al facultăţii din Budapesta. Mai târziu a fost chemat în calitate de consilier medical la Cancelaria Curţii ungare din Viena. În 1863 era referent medical şi sanitar regal pe lângă Cancelaria aulică regală maghiară, devenind mai târziu consilier sanitar regal. În 1868, a devenit membru al Colegiului doctorilor din Viena. După instalarea dualismului austro-ungar (1867), medicul s-a retras, probabil pensionat la cerere, în comuna Ucea de Jos, unde a decedat în ziua de 6 iulie 1883. A fost înmormântat în curtea bisericii locale. A fost căsătorit cu Catarina Wunderlich şi a avut un fiu, Isidor. În familia Pomuţ a mai existat un alt Constantin Pomuţ, probabil nepotul generalului, as al aviaţiei militare române. A pilotat un avion IAR-80A, „White 109“, din Grupul 5 Vânătoare, Escadrila 53. A fost doborât pe 10 ianuarie 1944.

„No. 63, 1818 mai 31, prunc. S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuţ Ioann şi muma Victoria, lăcuitori (ai) oraş(ului) Jula. S-au botezat şi s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în oraşul Jula în luna şi zioa cea, ce s-au pus supt anul, şi s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Naşul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraş(ul) Jula.
Ecstract au căpătat Iunie 27, 858“.