6.6 C
Braşov
AcasăStiri BrasovDrama poetului Şt. O. Iosif: Dimitrie Anghel, cel mai bun prieten al...

Drama poetului Şt. O. Iosif: Dimitrie Anghel, cel mai bun prieten al său, i-a “furat” soţia

Una din cele mai impresionante povești de dragoste din lumea culturală românească s-a petrecut acum 100 de ani. Natalia Negru este femeia care a reușit să stârnească pasiunea poeților Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel. Din cauza ei, primul a murit de inimă rea, al doilea s-a sinucis după un an. O veritabilă telenovelă cu final tragic petrecută acum 100 de ani.


Născut la Brașov

Ștefan Octavian s-a născut pe 11 octombrie 1875, fiind fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiică de preot. Tânărul a urmat gimnaziul la Brașov și apoi liceul la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895. A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București, dar nu a reușit să-și ia licența. Primește postul de copist la Ministerul de Domenii, apoi cel de corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare și al Muzeului Theodor Aman, redactor la revista Sămănătorul, apoi la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare.

Șteo și Mitif

Șt. O. Iosif și poetul Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde ambii se aflau la studii. Primul avea 26 de ani, iar Anghel avea 28 de ani și curând cei doi s-au împrietenit, colaborând la mai multe cărți. Prietenia lor a constituit un fenomen unic în literatură, variată ca formă și genuri abordate și foarte rodnică, cei doi semnând cu pseudonimul comun A. Mirea. Au făcut nenumărate traduceri împreună din operele lui Goethe și Ibsen. Aveau temperamente total diferite, dar își doreau afirmarea literară, erau visători și romantici. Brașoveanul Șt. O. Iosif era un tip interiorizat, un poet al duioșiei și sincerității. Dimitrie Anghel, Mitif, cum îi spuneau prietenii, era exuberant. Drama tinerilor poeți a fost că s-au îndrăgostit de aceeași femeie, prozatoarea Natalia Negru.

O studentă îndrăzneață

În timpul studenției, fiind cititoare la Biblioteca Fundației Universitare, Natalia Negru îl cunoaște pe Ștefan Octavian Iosif, care era, pe atunci, custode al Bibliotecii. Tânăra prezentase, cu succes, la un seminar de estetică, o lucrare despre Doina lui Iosif. Poetul brașovean află de succesul lucrării tinerei studente și caută să o cunoască. Într-una dintre vizitele la bibliotecă, o dată cu fişa pe care cerea o carte, Natalia îi strecură şi un bileţel, cu cîteva versuri de-ale ei, precum şi dorinţa unui răspuns… În scurt timp, se logodesc, romantic, cu inele din două fire de iarbă, la 1 mai 1903. Tatăl Nataliei, Avram Negru, i-a construit acesteia o casă la Tecucel, pe care i-a dat o ca zestre, împreună cu o vie de vreo trei hectare. În iulie 1904 cei doi se căsătoresc, la Galați. La petrecerea de nuntă, care are loc în același an, la Tecucel, participă oamenii de cultură importanți ai acelor vremuri, printre care se numără istoricul Nicolae Iorga, scriitorii Mihail Sadoveanu și Victor Ion Popa sau pictorul Kimon Loghi. Un an mai târziu, pe 20 august 1905, Natalia naște o fetiță, Corina. Părea că nimic nu ar putea umbri fericirea tinerei familii.

Ocheade către prietenul soțului

„Pândisem un moment și mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lăsa de dorit începând de la conduita lui față de mine până la aceea față de el însuși. Se neglija complet de sănătate, ca higienă, ca tot. El era bolnav, săracul, dar eu nu știam. Îl iubeam ca pe o soră. Pare-se că nici el nu dorea mai mult“, scria Natalia. Dar se înșela. În „Cântec trist“, Șt. O. Iosif scria: „Și ce sălbatic a iubit-o/ În patima-i mistuitoare,/ Și cum ea însăși a zdrobit-o,/ Cum a călcat-o în picioare“. În schimb, Natalia era topită după prietenul soțului. „Anghel era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie“. Martoră a prieteniei dintre cei doi poeți, Natalia intra uneori în camera unde lucrau, cu fum de țigară și miros de cafea făcută la o mașină de spirt. Îi mai servea cu câte ceva de băut sau chiar cu o epigramă. Nimic nu anunța tragedia de mai târziu, în aceste momente frumoase între trei prieteni iubitori de literatură.

Divorț și un nou mariaj

În 1909,însă, se dezlănțuie drama celor trei personaje. Prietenia și colaborarea celor doi poeți a luat sfârșit în primăvara lui 1910, o dată cu problemele apărute în cuplul Iosif. Ultima colaborare a lui Iosif cu Anghel este traducerea fabulei „Leul și musca“ de La Fontaine. Mariajul eșuează în neînțelegeri și certuri permanente, în ciuda faptului că fetița lor, Corina, crește frumos și este adorată de prietenii familiei . Totul pe fondul lipsurilor materiale. Natalia credea că Iosif e o fire prea visătoare pentru ea. Paie pe foc a pus și Anghel, care făcuse o pasiune pentru pragmatica soție a prietenului său. S-a ajuns la divorț, ce-i drept și în urma avansurilor fățișe ale lui Anghel. Natalia a acceptat fără șovăire, așteptând să se arunce în brațele amantului. Natalia intentează divorțul, apoi pleacă la Paris, în decembrie 1910, împreună cu fetița. Îi scrie lui Șt. O. Să vină după ea, în încercarea de a-și salva căsnicia, însă acesta refuză. În schimb va veni aici, după un timp, prietenul soțului, Dimitrie Anghel. Sedusă de temperamentalul Anghel, Natalia se căsătorește, pe 3 noiembrie 1911, cu acesta.

Mort la Spitalul Colțea

Doi ani mai târziu, pe 21 iunie 1913, Șt. O. Iosif se internează la Spitalul Colțea. Este diagnosticat cu sifilis. De pe patul spitalului îi aude cântând pe voluntarii români recrutați pentru cel de-al Doilea Război Balcanic, care, încolonați, plecau pe front. Din piepturile soldaților răsunau chiar versurile scrise de el. Compozitorul Alfonso Castaldi pusese pe note muzicale poezia patriotică “La arme!”, scrisă de Iosif. Poetul va muri a doua zi, la doar 38 de ani, pe 22 iunie, din cauza unei congestii cerebrale, și va fi înmormântat la Cimitirul Belu din București, convoiul său funerar intersectându-se cu alte batalioanele de soldați care se îndreptau spre Dunăre pentru a intra în războiul care izbucnise pe 16 iunie.

Încuiată în casă

Noua căsnicie a Nataliei cu Anghel s-a transformat în curând în calvar. Ea se plângea: „Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbiță spaniolă, cu fața de harap, cu ochii oblici și pătrun­zători, de fachir. Avea o inteligență de o rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuțite. Mai multe zile m-a încuiat în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărțită de fetița mea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simțeam pașii lui Anghel, căci venea din când în când acasă și asculta să știe ce fac, auzeam ușa încuindu-se după el, pașii pierzându-i-se în curte. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador“.

„E rea, rea!“

La rândul lui, Anghel se confesa criticului Eugen Lovinescu: „E rea, rea! Din primele zile a început a mă persecuta la prieteni, de care ținea să mă izoleze. Din literatura mea făcută înainte m-a obligat să scot părul blond și ochii albaștri, deoarece credea că am avut un mare amor pentru o doamnă blondă“. Lovinescu confirmă gelozia bolnavă a Nataliei: „Căzându-i o cheie din buzunar, soția a crezut că provenea de la o cameră de hotel în care poetul se întâlnea în taină cu o altă femeie. În zadar a încercat s-o convingă că era cheia de la un birou de la Casa Școalelor unde primise de curând un post de reverent“. Anghel a fost nevoit să meargă cu Natalia la școală ca să-i demonstreze că acea cheie se potrivește la ușa instituției.

Scandaluri din gelozie

Așa cum remarca Sextil Pușcariu, viața celor doi oscila între „vorbe crude“, „bătăi, scandaluri de neimaginat și orgii“. Așa cum nu i-a fost credincioasă primului soț, Șt. O. Iosif, nici în a doua căsnicie nu și-a respectat jurământul, transformându-l pe Anghel într-o adevărată fiară turbată de gelozie, împingându-l finalmente la sinucidere. Un coleg de-al lor de facultate, memorialist, o aprecia ca asemănătoare „cu aceea atât de vestită a poeților francezi Alfred de Musset și George Sand“. Într-o scrisoare adresată istoricului Nicolae Iorga, Natalia povestește întâmplările care au dus la tragicul deznodământ. Pe când erau în tren către Roman, soții Anghel s-au întâlnit cu niște actori de la Nottara. „Anghel a vrut să mă părăsească în vagonul restaurant, pentru a se duce să întrețină pe d-na Giurgea. Eu i-am reproșat. La Mărășești, m-a întrebat: «La ce te gândești, doamnă?». I-am răspuns: «La lipsa de cinste a domnilor». Ceea ce l-a făcut să-mi dea o palmă și să mă înjure ca cel mai ordinar surugiu“.

Glonțul fatal

În acel moment, divorțul dintre cei doi era început, dar „înduioșată de rugămințile lui, îl întrerupsesem“. La întoarcerea din Moldova, poetul a încercat s-o împace. Dar Natalia n-a cedat. Atunci el i-a spus că „actrițele sunt femei cu adevărat superioare, iar belferițele (profesoarele) sunt niște idioate. I-am spus să divorțeze imediat de idioata de belferiță. Plec la părinții mei și d-ta rămâi liber să petreci cum îți va plăcea cu actrițele“, i-a scris Natalia lui Iorga. Ea mărturisea că „îmi arăta că nu îl mai interesez, îmi povestea ca să mă umilească cele mai recente aventuri ale lui. I-am răspuns răspicat: «Dacă mai con­tinui eu plec imediat!» Mi-a răspuns: «Dacă faci un pas te împușc!». Am crezut că glumeș­te și am continuat să merg spre ușă. El a scos revolverul și a tras. Eu am căzut. Impresionabil cum era, a crezut că m-a omorât, de aceea glonțul următor și l-a tras în piept“. Natalia recunoaște că „nu a vrut să tragă în mine. A dat un foc în odaie, ca să mă sperie, și glonțul a ricoșat. Când am căzut pe jos, el era foarte nenorocit, se mira că m-a lovit, m-a mângâiat și mi-a aplicat un prosop ud. Pe urmă am leșinat. La extragerea gloanțelor, al meu era turtit, al lui era intact“.

„Mor gândindu-mă la dânsa“

Anghel nu a murit pe loc. Au fost duși amândoi la spital. „În timpul primelor zile de îngrijire mi-a trimis mereu bilețele, scrise cu creionul, în care mă ruga să-l iert, îmi dorea însănătoșire și îmi făcea promisiuni foarte încântătoare. Eu nu-i răspundeam. Exasperat, într-o zi el a cerut să fie adus cu patul lângă mine. Tocmai când îl trecea prin coridor, familia mea a surprins faptul și l-a împiedicat“. Nu s-au mai văzut niciodată. „Anghel m-a strigat tot timpul cât a fost bolnav. Când să-și dea sufletul, a chemat pe doctorul Pârvulescu și i-a spus: «Să-i spui Nataliei că mor gândindu-mă la dânsa»“. După trei săptămâni de chin, înspăimântat și de gândul că ar putea face pușcărie pentru tentativă de omor, Anghel a trecut în lumea umbrelor.

Înmormântare dramatică

Anghel a fost îngropat la cimitirul Eternitatea din Iași. La înmormântare, o femeie i-a strigat Nataliei: „Mizerabilo care omori pe toți oamenii mari ai țării!“. Incidentul a fost preluat de presă și comentat de mai mulți martori. George Topârceanu, prietenul lui Dimitrie Anghel, a scris şi el câteva rânduri despre sfârşitul poetului care a avut aceeaşi soartă ca şi prietenul său căruia i-a luat soţia. ,, Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În faţa sicriului descoperit pentru ultima oară am ascultat cu frunțile plecate improvizaţia vibrantă a d-lui Sadoveanu, care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile crispate ale mortului cădeau fulgi de zăpadă…”, scria în urmă cu aproape un secol George Topârceanu.

Văduva persecutată

Pe când Anghel era pe patul de moarte, fratele Nataliei a sfătuit-o să-l dea în judecată după ce se va vindeca. „Frații lui Anghel au uzat de toate amabilitățile ca să înduplece pe ai mei, însă n-au reușit. «Dacă Natalia face un pas spre împăcare, o legăm și o punem sub interdicție. Nu vrem să asistăm cum Anghel trage în ea cu carabina», spuneau frații mei“. Dimitrie Anghel moare de septicemie, provocată de infectarea rănii pe care singur și-o provocase, pe 13 noiembrie 1914. Natalia aruncă vina și asupra medicilor. „Convingerea mea este că Anghel n-a fost bine îngrijit și a fost lăsat într-adins să moară, pentru ca apoi frate-so, avocatul, să scrie prin «Flacăra» ridicolele amintiri de stupidă vomitate“. Ea s-a plâns că până și I.G. Duca, pe atunci ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a complotat împotriva ei, acuzând-o de moartea lui Anghel, „luându-mi inspectoratul și umilindu-mă într-o anchetă la școala unde funcționam. Atunci am văzut eu ce înseamnă mafia politică“, spunea ea în 1919.

Moartea Corinei

După cele două teribile drame, viața se va răzbuna cumplit pe văduva celor doi poeți. La numai 11 ani, fetița Nataliei cu Șt. O. Iosif, Corina, moare la 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită de la o bombă aruncată din zeppelinul german care bombarda Bucureștiul. După moartea Corinei, frontul apropiindu-se de București, Natalia a plecat la Tecucel, unde a locuit în continuare. În memoria celor doi poeți, foștii săi soți, înființează „Fundația Corina și St. O. Iosif”, căreia îi donează 365 de volume. A continuat să publice în revistele cultural ale acelor timpuri. Timp de mai bine de zece ani, cam între 1935 și 1945 nu a părăsit Tecucelul, locuind aici permanent, indiferent de sezon.

Consolare rapidă

Natalia a supraviețuit mulți ani celor doi poeți. S-a stins din viață în 1962, la 80 de ani. Cu mult înainte de a muri i-a scris lui Iorga toată povestea: „Vi le-am spus acestea, fiindcă îmi aștept cu seninătate moartea și țin să se știe cum a fost“.Fără prea multe remușcări, Natalia Negru, despre care se spune că are un nume ca sufletul ei, a trăit câțiva ani cu V. Gh. Morțun, pentru ca în perioada interbelică să se recăsătorească cu G. Savin, profesor la Facultatea de Teologie. Fatala femeie care a frânt inimile celor doi poeți a trăit tot restul vieții cu convingerea că aceștia au purtat vina celor întâmplate. A scris și ea poezii, proză, a tradus din Ovidiu și din alți poeți ai lumii. Cea mai importantă operă a ei este „Helianta“, în care se confesează pe larg și derulează secvență cu secvență filmul relațiilor sale cu cei doi poeți. Deşi a încercat să se justifice, contemporanii au blamat-o.

Romanul neterminat de Liviu Rebreanu

Printre numeroasele manuscrise rămase de la Liviu Rebreanu se află și un caiet ce cuprinde proiectul romanului „Șarpele“. În februarie 1917, aflat în refugiu la Iași, romancierul începuse deja să elaboreze cartea. Ea urma să cuprindă 13 capitole: Goliciunea, Primejdia fericirii, Bestia, Îmbrățișarea, Prăpastia, Amurgul și zorile, Chinurile, Roata norocului, Prăbușirea, Iadul iubirii, Revolverul, Bomba și Ochii verzi. Ultimul capitol urma să răzbune dragostea eșuată a eroilor, femeia fatală căzând în brațele unui individ cu o înaltă situație socială, dar în esență un bădăran. Acest ultim capitol era singura ficțiune din toată cartea. În rest, Rebreanu a transpus o experiență de viață, drama triunghiului amoros Șt. O. Iosif – Natalian Negru – Dimitrie Anghel. Din păcate, romancierul a abandonat acest proiect și cartea n-a fost terminată.

Cum au bombardat zepelinele Bucureştiul


Chiar în prima noapte de după intrarea României în Primul Război Mondial, 28/29 august 1916, zepelinul numărul 101 al escadrilei de luptă I a Imperiului German, staționat la Rasgrad, trece Dunărea pe la Ada-Kaleh și se îndreaptă către București. Zepelinul este întâmpinat cu focuri de mitraliere și de tun și nu apucă să bombardeze decât superficial Capitala. Un alt zepelin, numărul 86, vine în noaptea de 3/4 septembrie și traversează Bucureștiul pe traseul Calea Dorobanților, Ateneu, Palatul Regal, Cișmigiu, cheiul Dâmboviței. Deși lovit de mai multe ori, zepelinul apucă să arunce bombe pe tot acest traseu. Cel mai cumplit bombardament a avut loc, însă, în ziua de 12 (25) septembrie. Atacul a durat doar 5 minute și a făcut 485 de morți și 1.000 de răniți. Spre comparație, Londra, în cel mai greu atac din Primul Război Mondial, a suferit numai 70 de pierderi de vieți omenești. Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei în România, în 1916, considera că Bucureştiul a fost capitala cea mai încercată de către aviaţia inamică. “Oroarea se prelungea prin băltoace sau pâraie de sânge pe străzi, prin cai în agonie care se zbăteau în mijlocul propriilor lor mădulare sau prin atelaje pornite în goană, după ce-şi pierduseră birjarii”, scria contele într-o carte de memorii.

Revolver împrumutat de la Minulescu

Conform Claudiei Milian, soţia poetului Ion Minulescu, revolverul folosit de Anghel pentru a trage în soţia sa şi apoi pentru a se sinucide fusese împrumutat de la celebrul poet avangardist. „Ion Minulescu suferea de plecarea lui Anghel dintre noi. Și îl durea mai ales cum plecase Mitif, cum se folosise de prietenia lui Minu (Minulescu, n.n.) pentru a-și procura instrumentul morții. Anghel trecea printr-o criză sufletească bine disimulată de plecările lui dese în Moldova. Într-o noapte, într-una din aparițiile lui la București, Mitif îl caută grăbit pe Minu la cabinetul ministerului unde lucra. I-a cerut, în acea noapte, cu o seninătate perfect jucată, să-i împrumute revolverul, fiind nevoit să ajungă noaptea la țară”, rememora mai târziu Claudia Milian.

Poetul Brașovului

Sprijinit de doi scriitori importanţi, Al. Vlahuţă şi Caragiale, debutul literar al lui Şt.O. Iosif a avut un success rapid. Inițial, volumele brașoveanului au fost recenzate favorabil, elogios, mai ales din partea ardelenilor și sămănătoriștilor. Poate și din necesități didactice, poezia lui Șt. O. Iosif era nelipsită din manualele școlare (“Bunica”, „Artiști”, „Cântec de primăvară”, „Doina”). Cu trecerea timpului, lirica lui Șt.O. Iosif înregistrează o curbă descendentă. Cele mai cunoscute volume ale sale sunt: „Patriarhale” (1901), „Romanțe din Heine” (1901), „Poezii” (1902), „Din zile mari” (1905), „Credințe” (1905). A fost unul din fondatorii Societății Scriitorilor Români, la 28 aprilie 1908, unde a îndeplinit funcția de bibliotecar. Ștefan Octavian Iosif este considerat drept unul dintre cei mai buni traducători din poezia universală și cel mai cunoscut poet brașovean. A plecat din viață cu un an mai puțin decât Eminescu, la numai 38 de ani și probabil, dacă timpul mai avea răbdare câteva zeci de ani, poziția lui Șt. O. Iosif, în istoria literaturii române, era alta, dar acesta i-a fost destinul. Bustul său se află în Parcul „Nicolae Titulescu”.

Poetul florilor

Ca poet, Anghel era un simbolist atât în versuri, cât și în proză. Cel mai cunoscut este volumul de versuri „În grădină“ (1905). Se spune despre Dimitrie Anghel că era stăpânit de spaima mediocrității. Tatăl său își pierduse moșia, ajungând falit după o neinspirată modernizare a agriculturii. Pe linie maternă, a moștenit temperamentul mai aprins al grecilor. Avea o alură de dandy și un simț exacerbat al cavalerismului. În 1911, în timp ce se afla la Paris cu Natalia, i-a ars casa. În cercurile de scriitori și de prieteni era ostracizat pentru drama lui Șt. O. Iosif. A fost internat cu o depresie nervoasă. În ultimul an de viață, prăbușit sufletește, nu a mai publicat nimic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Cele mai populare

spot_img

COMENTARII RECENTE