0.2 C
Braşov
AcasăNationalGlorie și pribegie: Cum a fost izgonit din țară Cuza Vodă

Glorie și pribegie: Cum a fost izgonit din țară Cuza Vodă

l În drumul lui spre exil, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii de la 24 ianuarie 1859, a stat ascuns două săptămâni la Braşov, în hanul Cerbului de pe strada Lungă

„S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă”. Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.
Iubit de popor, românii patrioți ce-l considerau simbolul Unirii din 1859, adorat de armată, căci soldații se recrutau, în bună parte, dintre feciorii țăranilor împroprietăriți de el, este greu de înțeles cum s-a ajuns la nefericitul eveniment din dimineața zilei de 11 februarie 1866. Istoricii spun că, deși Unirea a adus bucurie, împlinind idealul de veacuri al românilor, chiar dintru început au existat mișcări antiunioniste, conduse de personaje care-și vedeau ruinate interesele politice sau economice. Istoria va lămuri sau nu aceste controverse, dar evenimentele legate de alungarea lui Cuza Vodă rămân scrise în documentele vremii.

Fostul han de pe strada Lungă este azi hotel

Când a luat drumul pribegiei, Cuza avea 46 de ani. În drumul lui spre exil, Vodă Cuza a stat ascuns la Braşov două săptămâni la Hanul Cerbul de Aur, de pe strada Lungă. De acolo a plecat spre la Viena.

Reformele din Ţările Române, deși bune pentru ţară, au născut „monstruoasa coaliție”

În doar șapte ani de la alegerea în fruntea Principatelor, a consolidat şi modernizat statul naţional, creat în 1859. Principalele sale reforme au trasat cadrul necesar dezvoltării societăţii, realizării dezideratelor de independenţă şi unitate, România ajungând în rândul ţărilor moderne din Europa. Trecând peste unele ipoteze, ba chiar mituri, privind mașinațiunile Francmasoneriei, ce ar fi condus din umbră multe din acțiunile domnitorului, trebuie să apreciem curajul lui de a cuprinde în sfera înnoirilor aproape toate instituțiile politice, social-economice, juridice și, nu în ultimul rând, eclesiastice. Deși reformele au fost binevenite, generatoare de progres, anumite tensiuni politice ori interese economice au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei a plănuit înlăturarea lui Cuza. Se pare că politica sa avangardistă a stârnit numeroase nemulțumiri. Bunăoară, se spune că grecii, loviți crunt prin secularizarea averilor bisericești din Țările Române, au pus la cale asasinarea reformatorului, dejucată de serviciile secrete românești. Oamenii politici oponenţi ai schimbărilor cuziste susțineau tot mai mult aducerea la domnie a unui prinţ străin, din cauza „regimului corupt şi ineficient” implementat de Vodă Alexandru Ioan. Ba chiar îl bănuiau pe domnul pământean că ar fi voit să instituie o domnie ereditară prin înfierea fiilor săi nelegitimi, Dimitrie și Alexandru, cel din urmă presupus a fi moștenitorul tronului.

Părăsit de Kogălniceanu, a căzut

Dacă până atunci guvernul se dovedise foarte eficient, după 1865 au apărut vădite semne de slăbire a autorității, de corupție instalată la cel mai înalt nivel. Să amintim de asasinatul prim-ministrului Barbu Catargiu produs în seara zilei de 8 iunie 1862, pe când cupeul premierului trecea pe sub clopotnița de la Mitropolie. Din acest motiv, partidele politice s-au ridicat împotriva domnitorului. Kogălniceanu, unul dintre colaboratorii fideli, s-a retras, recunoscând ulterior că „nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”. Fără sfetnicul său apropiat, Vodă a rămas înconjurat doar de politicieni lipsiţi de înţelepciune și prestigiu, de o camarilă coruptă, ce exercita o dezastruoasă influență în conducerea țării. Din cauza acesteia, nu sesiza compromiterea personalității și a autorității domnești, încrezându-se în popularitatea câștigată prin reforma agrară şi în devotamentul armatei. Când și-a dat seama de amploarea dezastrului, deja era tardiv. La urechile sale ajunseseră informații precise privind lovitura de stat ce se pregătea. Obosit să tot lupte cu opozanţii, probabil a întrezărit iminentul eveniment, așa încât nu a luat nici o măsură împotriva complotiștilor. Se aruncase deplin în brațele curtezanei Maria Obrenovici, care-i dăruise pe cei doi fii, adoptaţi finalmente de Doamna Elena Cuza, prea îngăduitoarea și retrasa lui soţie.

Ibovnica sârbă nu a fost străină de planurile loviturii de stat

Anul 1866 a debutat cu frământări politice deosebite. Adversarii domnului se hotărâseră: Cuza trebuia înlăturat numaidecât, chiar cu prețul unei crime. Se pare că însuși suveranul conștientiza necesitatea schimbării. În câteva rânduri declarase că ar abdica în favoarea unui prinț străin, doar ca să fie spre binele țării, scăpând-o din marasmul ce o amenința. Iată ce-i scria împăratului francez, Napoleon al III-lea, în toamna lui 1865: „Astăzi, Sire, grație sprijinului Vostru generos, românii au o existență politică, au conștiința drepturilor și datoriilor lor. […] Voi intra cu plăcere în viața privată, lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu 1-am datorat decât stimei compatrioților mei”. Timpul nu a mai avut răbdare, căci la ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret, organizând în detaliu detronarea domnitorului. În ajunul abdicării, Alexandru Ioan a cinat doar cu Doamna Elena. Era liniștea dinaintea furtunii. Se pare că ibovnica sârbă nu a fost străină de planurile loviturii de stat, căci aproape de miezul nopții a ajuns la palat. Târziu, Vodă și metresa s-au retras într-un dormitor. Înspre dimineață au intrat peste ei militarii. Unul dintre dânșii i-a pus revolverul la tâmplă, trezindu-l din somn. Pe Maria Obrenovici, găsită în același așternut, au condus-o către locuința sa, din apropiere, oferită de galantul ei amant. Cuza rămase în reședință, alături de soţie şi fii. Unul din generali îi oferi, binevoitor, spatele, pentru ca să așeze hârtia abdicării spre iscălire. Totul s-a petrecut rapid. Nefericitul izgonit, resemnat, se lăsă condus afară, în timp ce gărzile au fost dispuse în două șiruri, întoarse cu spatele, ca nu cumva să se ivească vreo răzmeriță spontană a soldaților. Începuse dramaticul drum al exilului.

Începutul pribegiei

Istoricii au întocmit chiar un itinerar: ziua de 13 februarie a petrecut-o la Cotroceni, unde și-a așteptat familia. Locotenența domnească, pregătită să preia puterea, îl dorea grabnic plecat din țară, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de ticăloasele mișcări politice, aşadar, cu cât Vodă se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. Fostul domn al Principatelor Române, însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptându-se spre Viena. La finele lui februarie, înscrisurile confirmă că pribegii se cazaseră la hotelul „Erzherzog Carl”. După trecerea iernii, s-au mutat la Paris, locuind la hotelul Avenue de L’Impératrice. Semnele bolii ex-domnitorului se accentuaseră. De aceea, la scurt timp au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, după care au revenit cu toţii în capitala Franţei. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa – Iași pentru suma de 5000 galbeni pe an.

A murit în 1873 la Heidelberg

La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române, iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. Întors în țară, Eminescu, de multe ori și-a arătat prețuirea și recunoștința față de înnoirile din societatea românească aduse de reformele cuziste. Bunăoară, făcând referire la schimbările îndrăzneţe din învățământ, poetul afirma: „…fără instrucţia şi educaţia democratică, ţara ar fi avut sclavi, nu cetăţeni”.
Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate. În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza răci și se îmbolnăvi, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i se înrăutăți iremediabil. Moartea a survenit la data de 3 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Pe 15 mai 1873 sicriul cu rămășitele pământești a sosit în ţară, fiind înmormântate la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la 17 mai 1873. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Cele mai populare

spot_img

COMENTARII RECENTE