• Acum 185 de ani, braşoveanul Carol Maderspach a făcut primele prospecţiuni miniere în Vale
• Vreme de 37 de ani, cărbunele din Valea Jiului a fost proprietatea unei societăţi din Braşov
Acum aproape două secole, nu se ştia de minerit în Valea Jiului, regiunea care zeci și zeci de ani a însemnat sursa principală de cărbune a României. Era o depresiune liniştită, cu ţărani şi păstori. Până când a venit un braşovean să se intereseze de bogăţiile subterane. A descoperit cărbune şi a început să-l exploateze. Întreaga Vale a devenit apoi, pentru o bună vreme, proprietatea unei societăţi anonime braşovene.
Cine mai spune „Noroc bun!“
De la primul târnăcop care a lovit peretele şi până azi s-au scurs 167 de ani. Pe gura minei deasupra căreia străjuieşte încă salutul „Noroc bun!“, milioane de vagoane de cărbune au ieşit la lumină. Până în anii 1990, Valea Jiului a fost cel mai mare bazin carbonifer al României. Aici, fiecare al treilea locuitor era miner.
La începutul anilor 2000, declinul industriei cărbunelui a dus la închiderea exploatărilor miniere și a marilor uzine. Unul după altul, mii de localnici au plecat, fie în alte zone din România, fie pe unde au putut prin Europa. În 23 de ani, Valea Jiului a pierdut peste 40.000 de locuitori. Aproape un oraș întreg a dispărut, conform raportărilor. Valea Jiului se depopulează masiv, reiese din raportul întocmit de consultanții europeni.

Pionierul cărbunelui
Povestea mineritului în Valea Jiului începe în jurul anului 1840. Până atunci, deşi se ştia că există cărbune din belşug în zonă, nimeni nu se gândise să facă nişte lucrări de prospecţiune serioase. Pionierii mineritului în această zonă aveau să fie fraţii Hoffman şi Carol Maderspach. Primii erau din Rusca Banatului, iar boierul Maderspach, care moştenise pământuri în Valea Jiului, era braşovean. Ceea ce a aflat la Vulcan, Petroşani şi Petrila a transmis şi la „Societatea Anonimă de Mine şi Furnale din Braşov“. Intrigat de descoperirile făcute, statul muntean a trimis specialişti să facă la rândul lor cercetări. Însă mult mai târziu, braşoveanul deja scotea cărbune. Văzând că subsolul e atât de promiţător, a mai achiziţionat cu 14.300 de florini alte proprietăţi pe teritoriul a 14 comune din pământurile familiilor Kenderessy şi Iordan, şi de la ţărani liberi. Practic, toată Valea Jiului era a lui.
Statul şi societatea braşoveană şi-au împărţit minele
Odată cu legea austriacă a minelor din 1854, se prevedea ca micii întreprinzători să se unească. Pentru a respecta legea, Hoffman şi Maderspach au fuzionat cu „Uniunea Minieră din Vestul Ardealului“, obţinând primele perimetre miniere înscrise în Cartea funduară minieră a Tribunalului Alba. Documentele existente în Cartea de concesiuni a Căpitănatului Minier pentru Transilvania atestă că încă din luna decembrie 1858 pe teritoriul localităţii Petrila au fost acordate mai multe concesiuni de terenuri miniere.
Mai târziu, acestea au fost cumpărate de Societatea Anonimă de Mine şi Furnale din Braşov (Societatea Braşoveană), cea care avea să mânuiască destinele cărbunelui românesc pentru mulţi ani.
În 1857, statul muntean a stabilit 16 puncte în care să înceapă mineritul, rezervându-şi Petrila pentru exploatare în regie proprie. Societatea braşoveană ocupa până la 1865 un număr de 77 loturi, fiind finanţată de consorţiul Wiener Bankverein din Viena. Dar nici societatea braşoveană, nici statul nu au început exploatarea.
Noi galerii, noi oraşe
În lipsa căii ferate, activitatea nu era rentabilă. Tot inginerul Maderspach avea să se implice în construirea primului drum de fier în zonă, la 1865. Imediat ce aceasta a fost terminată, societatea braşoveană a început exploatarea de proporţii în 1867-1868, iar la 24 decembrie 1868 a intrat în horă şi statul. Achiziţionând aceste mine, Societatea Anonimă de Mine şi Furnale din Braşov a devenit a patra mare producătoare de fontă a monarhiei austro-ungare. Ea deţinea şi minele de lignit de la Baraolt şi Holbav, cele de minereu de fier de la Bălan şi din Bucovina şi preluase uzinele metalice de la Călan. Ce a făcut concernul braşovean cât a deţinut aceste mine? În 1859, a început lucrările la mina Deak, care se va numi mai târziu Petrila, prin săparea şanţului Ferencz, prilej cu care s-au descoperit 21 de straturi de cărbune. Toate minele pe care le cunoaştem azi au fost deschise de către specialiştii braşoveni. Căile ferate, funiculare, primele instalaţii de exploatare (fierăstrău cu aburi, gatere, instalaţii moderne la vremea aceea) din Valea Jiului au fost construite tot de ei. Chiar şi fabricile de prelucrare a cărbunelui. Zona a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.
Patronat braşovean peste toată Valea
În anul 1879, profitând de faptul că transportul pe calea ferată se afla în proprietatea sa, Societatea Anonimă de Mine şi Furnale din Braşov a tăiat statului român dreptul de a se mai folosi de vagoane. Ba chiar a recurs la sabotarea minelor concurente. Şi, astfel, societatea a forţat mâna statului pe care l-a obligat să-i arendeze pe încă 17 ani tot ce însemna industrie minieră în Valea Jiului: mine, muncitori, instalaţii de exploatare, cale ferată şi coloniile Lonea şi Petroşani.
Schimbând proprietarul, mineritul a luat un nou avânt, deschizându-se zeci de mine noi. Vagonetele ieşeau încărcate de cărbune ca pe bandă rulantă. Pentru suma de 3.500.000 florini, Societatea Anonimă de Cărbuni din Salgótarján, a cumpărat în anul 1894 toate minele şi drepturilede arendă ale „Societăţii Anonime de Mine şi Furnale Braşov“. Aşadar, bazinul carbonifer a fost sub patronaj braşovean vreme de 37 ani. În anii următori, societatea maghiară a intrat în conflict cu capitalul francez. Voia să acapareze toate minele din Valea Jiului. În 1908, minele au intrat în proprietatea statului. Şi aşa au rămas până azi. Când tot statul a închis majoritatea minelor.

De la lopată, la aer comprimat
Cum se făcea mineritul pe vremea conducerii braşovene? Cu unelte vechi: fistău, târnacop, tufar (pentru însemnarea lucrărilor miniere), amnare (brichete de aprins capsele), ventilator manual, aparat de salvare cu burduf, lopeţi, sape, securi, opaiţe, lămpi de mină. În perioada interbelică, s-au folosit utilaje acţionate la început cu abur, aer comprimat, iar apoi cu energie electrică: ciocane de abataj, perforatoare, sondeze, haveze, fierăstraie, pompe submersibile.
Azi, se folosesc utilaje moderne, cu aer comprimat. Dar oricât ar fi tehnica de avansată, oricine ar patrona minele româneşti, accidente există, şi ortacii intră în fiecare zi în şut conştienţi că pot să nu mai vadă lumina zilei. Aşa s-a întâmplat şi pe 15 noiembrie anul acesta, la Petrila. Doisprezece oameni s-au dus în adâncul pământului şi n-au mai ieşit vii.
“În anul 1840, baronul Victor Maderspach, moștenitorul unor mari proprietăți în Valea Jiului, descoperă pe fundul văilor din proprietățile sale aflorimentele unor strate de cărbune. Îndemnat de valorificarea economică a descoperirilor sale, apelează la serviciile fraților Karol şi Rafael Hoffman, proprietari de mine la Rusca Montană şi specialiști în minerit, care vin în Valea Jiului pentru a studia din punct de vedere geologic existența şi posibilitatea exploatării zăcămintelor carbonifere descoperite. 1840 – pe fondul protecționist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, frații Hoffmann si Karol Maderspach au început exploatarea la suprafață a zăcământului de carbune de la Vulcan, Petroșani și Petrila. În anul 1854 inițiatorii exploatării miniere din Valea Jiului s-au unit în „Societatea de mine din Transilvania-Vest”. 1857 – 58 – minele acestei societăți au fost cumpărate de «Societatea anonimă de mine și furnale din Brașov», care fiind sprijinită financiar de Wiener Bankverein, Banca Comercială din Pesta, Deutsche Bank si Banque de Paris et Pays-Bas, a devenit a patra producătoare de fontă a imperiului”, – istoricul postat pe site-ul Societății Naționale de Închideri Mine Valea Jiului.

Cum a crescut numărul ortacilor la începutul secolului trecut
Mineritul iniţiat de înaintaşii braşoveni a ajutat la dezvoltarea zonei. Înainte de 1840, întreaga depresiune a Jiului n-avea mai mult de 2.200 de locuitori, din care 581 erau în Petroşani. În 1920, Petrila avea 3.300 de locuitori, iar Petroşaniul peste 5.000, care produceau 9.637.400 m3 de cărbune. În anul 1977 în Petrila locuiau 25.207 oameni. Producţia de cărbune din Valea Jiului a cunoscut o creştere continuă, de la 853 de tone în 1868 la 1.939.363 de tone în 1914 (cu un maxim de 2.229.855 de tone în 1913). Şi numărul de ortaci a crescut de la 65 în 1868, la 12.014 în 1914.

Mineritul la Braşov
Şi judeţul Braşov a avut cândva industrie minieră. În 1839 a început exploatarea lignitului în bazinul carbonifer de la Holbav, iniţial rudimentar, de către un grup de câţiva fierari. Dar după 1848, extracţiile se vor face organizat, sub conducerea societăţii Kronstader Schurverin. În 1879 s-a deschis mina de cărbuni de la Cristian. Pe teritoriul Holbavului, mai existau şi mine de plumb şi argint. Mina de lignit de la Colonia 1 Mai a funcţionat din 1929 până în 1964.

Valea Plângerii şi a grevelor
Anina este mina cu cele mai multe tragedii. În 1858, o acumulare de metan a provocat o explozie care a ucis cinci mineri. În 1884, 47 de oameni au murit într-un incendiu subteran. Zece ani mai târziu, o explozie a omorât 43 de muncitori. În 7 iunie 1920, o deflagraţie a cartuşelor de dinamită a ucis 270 de oameni. La Petrila, explozia din 10 decembrie 1872 a ars sala maşinii de extracţie. În 1982, 14 mineri au murit, iar alţi 15 au fost răniţi din cauza prafului de cărbune care s-a aprins. Din cauza condiţiilor de muncă periculoase, minerii s-au revoltat de nenumărate ori. În 1885, la Petroşani a avut loc o grevă în care manifestanţii au fost reprimaţi de jandarmi. În perioada 17-30 iulie 1892, acţiunea celor 1.500 de mineri de la Petroşani a avut un larg răsunet în Transilvania, fiind considerată prima grevă generală din Valea Jiului. Peste cinci ani, Societatea Salgótarján a întocmit primul regulament de serviciu pentru ingineri şi personalul de control şi supraveghere. La 1 august 1977, minerii din Valea Jiului au organizat prima mişcare muncitorească de protest împotriva regimului comunist din România, la care au participat peste 40.000 de mineri hotărâţi să nu mai accepte sărăcia şi condiţiile grele de muncă.














