Profesorii Emil Poenaru, Cornel Samoilă și Șerban Bobancu de la Universitatea din Brașov sunt autorii unicei teorii științifice care a reușit să interpreteze corect calendarul de piatră al dacilor.

Calendarul de la Sarmizegetusa este unul dintre cele mai precise instrumente de măsurare a timpului din antichitate. Piesele care îl compun, pietre sau bușteni, au anumite semnificații, deslușite abia după 2.000 de ani, de trei cercetători brașoveni. Emil Poenaru, Cornel Samoilă și Șerban Bobancu de la Universitatea din Brașov au reușit să spargă „codul dacic“. Mai precis, au descifrat rostul fiecărui stâlp din acest complex megalitic, reușind astfel să citească misteriosul calendar astronomic.

Așa am aflat că dacii calculaseră mai precis decât mayașii lungimea anului, diferența dintre anul dacic și cel antropic fiind de numai 0,000001 zile. Lespezile și stâlpii antici, care înseamnă zile, săptămâni, ani și secole dacice (de altă durată decât cele cunoscute), i-au condus pe brașoveni la concluzia că strămoșii noștri au reușit să stocheze la Sarmizegetusa informații de astronomie, matematică, trigonometrie extrem de exacte care, odată înțelese, nu doar că măsoară timpul, dar aruncă o privire și în viitor.

Mesajul dacic, deslușit de trei profesori

Dacii au măsurat timpul cu ajutorul unui calendar care indica timpul, dar servea și la îndeplinirea ritualurilor religioase. Erau astronomi pricepuți. Au făcut măsurători pe stele, utilizând coordonate orare, și nu orizontale, aproape de nivelul mării, așa cum procedau, de exemplu, egiptenii.

Sarmizegetusa, capitala regatului dac, cel mai amplu complex de locuire dacică, a fost construită la mijlocul sec. I î.Hr. și cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră și așezarea civilă. Calendarul de la Sarmizegetusa este unul în aer liber, pentru a nu ascunde Soarele, venerat de daci. Găsim aici un soare de andezit, cu un diametru de 7,1 m, având în centru un disc de 1,5 m diametru. Se pare că ajuta la stabilirea orei exacte a meridianului locului. Dar calendarul este compus din mai multe grupuri de piese, constituind două sanctuare rotunde și două patrulatere.

Acest complex a atras atenția profesorilor brașoveni Emil Poenaru, Cornel Samoilă și Șerban Bobancu, care au publicat în revista „Magazin istoric“ (nr. 123-124, iunie 1976) o teorie care a buimăcit lumea științifică, dar care a elucidat o enigmă veche de 2.000 de ani. Practic au reușit să citească ceasul pe imensul calendar dacic. Concluziile lor au rămas valabile până în ziua de azi.

Un stâlp înseamnă o zi

Cei trei profesori au pornit de la analiza cercurilor. Astfel, micul sanctuar rotund este alcătuit din 114 piese: 13 lespezi și 101 stâlpi. Un stâlp reprezintă 1 zi, cea mai mică unitate de măsurare a timpului din acest calendar. Lespezile erau elemente de separare pe care se însemnau săptămânile și anii.

Au observat 8 grupe de câte 8 stâlpi, 1 grupă de 7 stâlpi, 3 grupe de câte 8 stâlpi, 1 grupă de 6 stâlpi. De aici au dedus, prin calcule riguroase, că „13 ani astronomici corespund cu 47 circumferințe ale micului sanctuar, după care mai este necesară o singură zi de corectură (e posibil să fi fost o zi de sărbătoare). Avem, astfel, prima concluzie importantă: calendarul dacic avea la bază un ciclu de 13 ani, încheiat cu o zi de corectură. Aceleași calcule arată că un an dacic avea 47 săptămâni“.

Cu aceste rezultate n-ajungem nicăieri, nu seamănă cu sistemul de măsurare a timpului cu care suntem obișnuiți. Dar profesorii Bobancu, Poenaru și Samoilă au mers cu calculele mai departe, reușind în cele din urmă să decripteze complet calendarul. Ei au constatat că utilizatorii acestui calendar au punctat 8 săptămâni de 8 zile, urmate de o săptămână de 7 zile, trei săptămâni de 8 zile și o săptămână de 6 zile. În consecință, anul avea, la daci, când 365, când 364, când 367 zile, exact în această ordine.

Anul nu începea la dată fixă

Cercetătorii au mai constatat că anul nu începea la dată fixă, ca în calendarul gregorian de azi, ci în aceeași zi a săptămânii. „Pe lângă faptul că dacii au realizat unul din cele mai exacte calendare ale antichității, acesta are o proprietate unică: anul începe cu prima zi a unei săptămâni și se termină în ultima zi a alteia“.

„Divizarea micului sanctuar în 13 grupe nu este, deci, întâmplătoare, ci căutată, și are calitatea că, datorită ei, anii dacici încep totdeauna în prima zi a unei grupe, sfârșindu-se, deci, totdeauna în ultima zi a unei grupe, iar toate cele 13 zile de început ale celor 13 grupe sunt, în decursul unui ciclu, o singură dată zile de început de an. Faptul că anii dacici nu începeau și nu se sfârșeau cu oricare dintre zilele săptămânii (fiindcă se propune echivalența: o grupă egal o săptămână), este o proprietate interesantă, o calitate pe care nu o are nici calendarul actual“.

Părerea autorilor este că „prin eleganța, funcționalitatea și simplitatea soluțiilor matematice pe care le încorporează (și exprimă geometrizat), micul sanctuar circular este cea mai frumoasă operă de artă pe care a creat-o gândul uman în strădania sa de a cuantifica timpul“.

Ziua curentă, marcată cu cursor

Ca să citim un an, trebuie să alegem o lespede, nu contează care, să parcurgem micul sanctuar rotund de trei ori și să adăugăm 8 săptămâni. Se marchează anul scurs pe lespedea la care s-a ajuns și se începe noul an de la stâlpul următor, în sens trigonometric (anti-orar). Toate lespezile vor fi marcate în 13 ani (exact câte lespezi sunt). În acest interval, anul dacic rămâne în urmă cu 1 zi față de anul tropic și se aplică astfel corecția de o zi.

Faptul că acest imens calendar putea fi citit din oricare punct cardinal ai fi venit, pornind de la oricare stâlp, „vrea, parcă, să ne spună că noi, oamenii, care intrăm în viață, fiecare într-o zi oarecare, ne trăim timpul nostru (dintre naștere și moarte), putând începe numărătoarea zilelor de oriunde (așa cum și facem), înscriindu-ne, pentru o vreme, cât durează viața noastră, în scurgerea timpului“.

Însemnarea zilelor se făcea cu un cursor (un obiect atârnat de un cârlig în vârful stâlpului). Când se epuiza o săptămână, se marca pe absida marelui sanctuar circular. Când se termina anul, „pe circumferința micului sanctuar circular, se însemna lespedea dintre ultimul stâlp al ultimei perioade parcurse și primul stâlp al noului an“.

Vara dacică avea 21 de săptămâni

Lespedea are rolul de a face corectura cu o zi la un ciclu de 13 ani, nu la 4, cum suntem obișnuiți azi. La patru lespezi se obține „unitatea de timp superioară unui asemenea ciclu și anume perioada dacică de 52 de ani“. Respectând ciclurile agrare, „anul dacic era subîmpărțit în trei părți (trimestre), având durata și succesiunea 13-21-13 săptămâni“. Deci vara are 21 de săptămâni, toamna 13 săptămâni, iarna 13 săptămâni. Primăvara lipsește.

Marele sanctuar rotund este structurat pe 3 cercuri concentrice și ar fi, spre deosebire de primul (civil), unul cu destinație religioasă. Cercul exterior este alcătuit din 104 lespezi care formează un cerc perfect închis. Lipit de primul, al doilea cerc este format din 210 piese: 180 de stâlpi despărțiți în 30 de grupuri de câte 6. Al treilea cerc, la o distanță considerabilă de primele două, este format din 68 de stâlpi aranjați în 4 grupuri despărțiți de lespezi în următoarea ordine: 17 stâlpi – 4 lespezi – 18 stâlpi – 3 lespezi – 16 stâlpi – 4 lespezi – 17 stâlpi – 4 lespezi. Lespezile din cercul mic și cele din absidă formează 2 axe perpendiculare. Pe direcția celei orizontale, se află pragul de acces, un pătrat de 4×5 lespezi.

Sanctuarul mare întruchipează de asemenea un calendar solar: un an se obține prin două rotații ale cercului mijlociu, concomitent cu parcurgerea cercului mic. Un stâlp din absidă reprezintă un an. Rotindu-ne de 13 ori în jurul cercului mare, obținem, în 13 ani, o diferență de 68 de zile. Exact atâția stâlpi sunt în cercul mic. Fiind un calendar religios, profesorii brașoveni au presupus că acesta era și numărul zilelor de sărbătoare.

13, „unitatea temporală sacră” a dacilor

Numărul 104 (cercul mare) este, la rândul lui, multiplu de 13, și ar simboliza „secolul dacic“. Cât despre cursoare, spre deosebire de calendarul civil, accesibil oricui, în calendarul religios acestea nu erau vizibile. Numai preoții știau „unde a început și unde s-a sfârșit un an, în ce an al ciclului suntem, câți ani mai sunt până la terminarea ciclului, sau câte cicluri de 13 ani au trecut dintr-un secol dacic“. Cum aceste cursoare au dispărut, nici noi nu putem afla aceste repere temporare.

Dintre sanctuarele patrulatere, singurul care conține repetitiv numărul 13 este cel cu patru șiruri de câte 13 tamburi (un an). Calculele i-au condus pe cei trei brașoveni la o nouă concluzie: „ciclul superior secolului dacic (de 104 ani) ar avea 5 secole (520 ani), avansul calendarului dacic devenind egal cu o zi după 8.840 ani“, precizie fantastică pentru știința de acum două milenii!

Cercetătorii au numit ciclul de 13 ani „unitate temporală sacră“, dar au constatat că unitatea superioară, de 520 de ani, nu este doar un calcul pe hârtie, ci este marcată și în calendar. Și încă prin cele mai mari piese de piatră, situate pe terasele cele mai înalte. „Este suficient să privim cel mai mare și mai impresionant dintre toate monumentele Sarmizegetusei, și anume sanctuarul mare dreptunghiular, format din 4 aliniamente de câte 10 tamburi de andezit. Pentru acest sanctuar, propunem deci echivalența: 1 tambur = un ciclu de 13 ani“.

O precizie uimitoare

Universitarii brașoveni au mai calculat și câte secole dacice (104 ani) ar trebui să se scurgă pentru ca măsurătorile dacilor să coincidă cu cele științifice. S-a ajuns la concluzia că sunt necesare 25 de secole, deci în anul 2275, după mai multe corecții succesive prevăzute de savanții daci, calendarul de la Sarmizegetusa va indica ziua și ora exactă (timpul astronomic).

Calendarul gregorian, fiind mai lung cu 0,0003 zile decât anul tropic, întârzie față de acesta cu o zi la 3.300 ani. „Exactitatea calendarului era atât de mare încât, teoretic vorbind, ar mai fi fost nevoie de încă o zi de corectură abia la 5.055.555,55505 ani“. Autorii compară precizia calendarului dacic cu celelalte sisteme cunoscute și observă că strămoșii noștri au făcut cea mai bună aproximare, mai bună decât cea a calendarului gregorian, unde anul are 365,242500 zile. Calendarul dacic are 365,242197 zile, iar valoarea anului tropic este de 365,242198 zile.

Dar uimitorul calendar conține și alte surprize care demonstrează cunoștințele avansate ale locuitorilor acestor meleaguri. Calendarul megalitic a pornit cu un secol de 104 ani, dar universitarii brașoveni au observat că sistemul a suferit o reformare, secolul ajungând la 91 de ani. „Niciun calendar creat de om nu a dovedit o asemenea calitate, să aplice o reformă fără să afecteze mecanismul propriu-zis al calendarului.“

Dacii au găsit soluția pe care noi încă o căutăm

Reformarea calendarului are o logică impresionantă, care îi uimește pe specialiștii de azi, pentru că oferă o soluție pe care noi nu am găsit-o încă. „Am zice că prea înțelepții arhitecți ai sanctuarelor au procedat la reformarea sistemului cu secole de 104 ani nu numai din motive de a spori exactitatea calendarului (care, oricum, era superioară oricărui alt calendar din antichitate), ci și pentru un alt motiv: în sistemul cu secole de 104 ani, prin corectura cu o zi ce se aplica la mileniul de 520 ani, timpul calendaristic devansa timpul astronomic cu aproximativ 1,5 ore, de aici rezultând că, vreme de aproximativ un an, timpul calendaristic mediu mergea înaintea timpului astronomic exact. Această defecțiune, a devansării timpului astronomic exact în momentul corecturii cu o zi, o are și calendarul nostru actual, dar noi, oamenii civilizației secolului XX, nu am găsit încă o modalitate de reformă a calendarului pentru a o remedia“.

Cât despre identitatea reformatorului, se presupune că ar fi fost Zamolxe însuși sau Dromihete sau regele Oroles sau Deceneu, marele preot al strămoșilor noștri. Cert este că ansamblul de la Sarmizegetusa este încărcat de mesaje pentru generațiile viitoare. Primul, cel al măsurării trecerii timpului, a fost descifrat. Nu există o interpretare mai bună. Chiar dacă e greu de urmărit, metoda de numărare și marcare a unităților de timp explicată de Bobancu, Poenaru și Samoilă este chiar cea originală. Cei trei universitari brașoveni ne-au învățat să citim corect timpul de la Sarmizegetusa.

Cei trei profesori de la Brașov

• Emil Poenaru (1932-2012) s-a născut la Blaj, într-o familie de intelectuali. În 1955 a absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Între 1955 și 1959 a fost asistent la Cluj, după care a îndeplinit, până în 1963, funcția de procuror la Procuratura Regiunii Brașov. Între 1966 și 1974 a fost redactor al Revistei „Astra“, iar din 1974 a predat la Universitatea din Brașov. Profesorul Emil Poenaru a fost un prolific autor de cărți de specialitate, părerile și opiniile sale fiind recunoscute drept contribuții valoroase la dezvoltarea dreptului. A scris sute de articole de specialitate, dar și eseuri, studii și comunicări și trei romane, șapte piese de teatru jucate pe scenele din România și alte opt piese de teatru publicate în volum.

• Prof. dr. ing. Cornel Samoilă s-a născut pe 11 octombrie 1941, la Focșani. A absolvit Liceul „Andrei Șaguna“ și Institutul Politehnic Brașov. În 1979 a obținut titlul de doctor inginer cu teza: „Contribuții asupra dezbaterii prin oscilare a formelor de turnare“. A predat cursurile de Cuptoare Metalurgice, Tratamente Termice, Transferul de căldură, Managementul Proiectelor, la Universitatea „Transilvania“ din Brașov. În perioada 1982-1990, a fost Prodecan al Facultății TCM, apoi Prorector, și Decan al Facultății de Știința și Ingineria Materialelor.

• Prof. univ. dr. ing. Șerban Bobancu este titularul cursului doctoral „Creativitate și inventică” la Universitatea „Transilvania“.