Celebru, dar nu acasă: „Big Jacques“, brașoveanul care a evadat din lagărul Donbas
l Jacques Săndulescu avea aproape 17 ani când a fost arestat în Braşov, în drum spre liceu, si trimis în lagărul de exterminare stalinist din Donbas, în estul Ucrainei l A evadat, a supraviețuit, a trăit aventuri inimaginabile și a ajuns erou, în filme și în viață, în SUA l Nu s-a mai întors niciodată în Brașov, unde este aproape necunoscut
A fost boxer profesionist în SUA, proprietarul unui bar de jazz din New York şi actor în reclame şi filme ca „Lege şi ordine“, „Sărutul vampirului“ (alături de Nicholas Cage), „Fotoliu pentru doi“ (cu Eddie Murphy). Și autorul unei cărți autobiografice de succes. Dar mai întâi de toate, era braşovean. Jacques Săndulescu ar fi împlinit luna aceasta 98 de ani. Timpul lui s-a oprit însă în 2010. A murit în America. Unde a și trăit cea mai mare parte a vieții și a devenit celebru. Nu împlinise 17 ani când a fost arestat în Braşov, în drum spre liceu. Era ianuarie 1945. A fost suit cu forța de soldații ruși într-un tren de vite plin cu oameni ca el și dus în lagărul de muncă sovietic din Donbas, în estul Ucrainei. Din acea clipă a început destinul său de erou. „Big Jacques“, un personaj uluitor în propria viață și pe marile ecrane americane. Dar prea puțin cunoscut în orașul și țara în care s-a născut. Și unde nu s-a mai întors niciodată.
„Donbas“, o poveste de viață care bate orice film
În afară de cariera artistică şi sportivă, cel supranumit „Big Jacques“ a făcut vâlvă în America anilor 70 cu romanul autobiografic „Donbas“. Unde descrie anii cumpliţi petrecuţi în lagărul sovietic din care adolescentul de atunci a reuşit să evadeze. Romanul i-a uluit pe americani care o asemănau cu un film hollywoodian. Nu era o aventură cinematografică. Evadarea braşoveanului Jacques Săndulescu din lagărele morţii de la Donbas este o poveste reală. Romanul „Donbas” a fost reeditat si lansat și în România în 2016. La 6 ani după moartea brașoveanului „Big Jacques“.nA rămas aproape un necunoscut în România. În SUA, cartea lui Săndulescu se studiază adesea la școală, drept una dintre cele mai cutremurătoare mărturii din lagărul comunist.
Cine este Big Jacques?
„Până nu am citit această carte, n-am înţeles căror orori a supravieţuit Jacques“, mărturiseşte jurnalistul american Jesse Kornbluth. Romanul autobiografic „Donbas – O istorie adevărată a unei evadări din de Rusia“ a uimit lumea americană prin tragismul realităţii din lagărele sovietice. Autorul, braşoveanul Jacques Săndulescu, şi-a povestit, de fapt, propria odisee, de la arestarea lui, la vârsta de 16 ani și câteva luni, până la evadarea, doi ani mai târziu, din lagărul de concentrare Donbas. „Un Papillon român“, cum îl numeşte sociologul Sorin Adam Matei. Totuşi, aceste amănunte sunt foarte puțin cunoscute în România. Cartea a fost tradusă abia la ani buni după moartea autorului . Nici măcar de cariera de la Hollywood a braşoveanului nu este prea cunoscută. Supranumit „Big Jacques“, Săndulescu a jucat în aproape 20 de filme roluri mici şi mari, majoritatea personaje care vorbesc ruseşte. A fost Boris, Rapzinsky, Gorki, Nanoosh, Skolnick, chiar Jacques Sandulescu. Pe scenă a purtat şi numele Vania, acelaşi cu care l-au botezat ruşii pe când muncea în lagăr. Actorul era preferat pentru aceste roluri pentru că vorbea bine limba rusă. O învăţase chiar în lagărul din Donbas. Nu de plăcere, ci ca să supravieţuiască.
Arestatul era elev
„Am fost arestat în Braşov, în drum spre şcoală. Abia se iveau zorile şi străzile gri erau încă goale. La un colţ, aproape de clădirea şcolii, am văzut câţiva soldaţi ruşi înarmaţi şi un civil interpret român împingând un bărbat în camionul de poliţie. M-au văzut, iar interpretul a strigat: «Unde te duci?». «La şcoală». «Vino, te ducem undeva, după aia poţi merge şi la şcoală». M-a înhăţat, iar soldaţii l-au ajutat să mă împingă în camion“. Aşa începe romanul lui Jacques Săndulescu. A fost pur şi simplu ridicat de pe stradă, un adolescent de aproape 17 ani. Poate că ruşilor li s-a părut mai în vârstă, „avea 1,85 metri înălţime şi 82 de kilograme. Era cea mai tânără persoană din vagonul înţesat cu români şi ruşi care s-a îmbarcat pentru Est în ianuarie 1945“, spunea jurnalistul Jesse Kornbluth. Dimensiunile herculeene ale braşoveanului i-au atras şi porecla de „Big Jacques”(„Marele Jacques“). Şi tot datorită staturii impozante şi sănătăţii de fier, a reuşit să supravieţuiască condiţiilor inumane din lagăr.
„Kakoi nomer?“
După trei săptămâni de mers prin câmpul înzăpezit, trenul în care erau înghesuiţi prizonierii a ajuns la destinaţie. Erau şi ingineri, şi medici, printre braşovenii condamnaţi la muncă silnică. Înfometaţi, privaţi de somn şi căldură, murdari, s-au îndreptat spre barăcile de lemn. „Singurele mele lucruri erau trei cărţi de şcoală – Istoria României, Istoria Germaniei şi o geografie – pe care le ţineam strâns la piept, şi o lingură pe care mi-a dat-o o femeie în tren“, scrie Jacques. S-au instalat în barăcile friguroase, pe scânduri de lemn. Au primit câte o pâine la 5 oameni. Au fost scoşi mai întâi la construirea anexelor: latrină, bucătărie, baie. După 3 săptămâni, au fost anunţaţi că vor munci în minele de cărbune, în schimburi de câte 8 ore, regim valabil în mod egal pentru femei şi bărbaţi. Lucrau în frig şi umezeală, cu o raţie de 300 de grame de pâine pe zi şi terci de ovăz. Cizmele lui Jacques se găuriseră. Într-o zi, un tânăr ofiţer sovietic i-a ordonat să se descalţe. Când i-a văzut picioarele degerate, l-a întrebat: „Kakoi nomer?“. Băiatul i-a răspuns: 48. În jumătate de oră, a primit o pereche de cizme noi şi călduroase de la ofiţerul milos. A plâns de bucurie.

Şi-a vândut cărţile, filă cu filă
Acelaşi ofiţer l-a botezat pe Jacques, Vania. Toţi l-au ţinut minte mai mult după poreclă decât după numele românesc. Braşoveanul a scos cărbune din Mina 32, aflată la 4 kilometri de baracă. Apoi, a fost mutat la Mina 89. Aici, apa a inundat o galerie şi era să se înece, la fel ca ceilalţi. L-a salvat tot înălţimea şi dorinţa de a trăi. La sfârşitul zilei de muncă, gardienii l-au felicitat şi i-au spus că e muncitor bun. Ud până la piele şi îngheţat, stând în baraca întuneacoasă şi rece ca gheaţa, i-a venit pentru prima oară în minte să evadeze. A doua zi, comandantul lagărului a executat prizonierii care încercaseră să fugă în acea noapte. Scena l-a îngrozit şi a amânat evadarea până când va avea un plan bine pus la punct. Cum ţigările preparate din mahorcă şi foi din ziarul Pravda erau scumpe, a reuşit să facă rost de la un soldat de nişte terci de mălai contra câtorva file din istoria Germaniei. După ce a terminat-o, a trecut la geografie. Istoria României a păstrat-o, însă.
Evadat la 18 ani
O zi pe săptămână, prizonierii erau obligaţi să urmărească filme de propagandă bolşevică. Erau treziţi din somn şi mânaţi în baraca în care se acorda primul ajutor. „Sovieticii erau prezentaţi ca nişte sfinţi, iar germanii drept cei mai mari nemernici, mai răi chiar decât restul capitaliştilor. După fiecare film, trebuia să aclamăm cu entuziasm şi să aplaudăm cât puteam de tare. După ce războiul s-a sfârşit în 8 mai 1945, entuziasmul ruşilor s-a dublat. Toţi strigau: «I-am bătut pe nemţii aţâţători de capitalism, acum o să-i batem şi pe americani!»“. Cu toate acestea, Jacques n-a văzut pe-acolo decât maşini americane. A fost transferat la altă mină, calvarul a continuat. După doi ani şi jumătate, a rămas captiv într-o groapă din mină, dar un prieten a făcut eforturi supraomeneşti şi l-a salvat. S-a ales cu răni grave la picioare şi risca să-i fie amputate. Şchiopătând, cu picioarele invadate de puroi, a fugit din lagăr. A dormit într-un tren, ascuns într-un vagon cu cărbune. Aşa a început drumul lui către libertate. A trecut în Germania de Vest şi de aici în Canada, apoi, SUA. Avea numai 18 ani când a reuşit să scape din cel mai de temut lagăr de exterminare sovietic: Donbas.
„Vaniuşka, Vaniuşka!“
În 1999, braşoveanul s-a întors în locul supliciului său din adolescenţă. „Cu ani în urmă, dacă m-aş fi întors în Donbas, aş fi fost pierdut“, mărturisea Jacques, la 70 de ani, când deja era un actor american apreciat. Autorităţile ucrainene s-au uitat la paşaportul lui şi i l-au înapoiat. „Se aştepta încă să fie arestat pentru evadarea de acum 52 de ani“, spune scriitoarea Annie Gottlieb, soţia sa care l-a însoţit în Ucraina. A fost din nou faţă în faţă cu muntele de cărbune de la mina 28, abandonată pentru că devenise nerentabilă. Emoţiile l-au copleşit şi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji. Le-a căutat cu înverşunare pe Nina, Lisa şi Katia, femeile cu care lucrase cot la cot şi care împărţiseră mâncarea cu el. Nu-i venea să creadă că toate erau moarte. Localnicii i-au spus că una, totuşi trăieşte. Dusia, o bătrânică slabă şi fără dinţi, l-a recunoscut imediat şi a început să plângă: „Vaniuşka, Vaniuşka!“. Jacques i-a dat 20 de dolari, dar femeia n-a ştiut ce sunt. A întrebat-o ce ar vrea să-i aducă de la New York. „O maşină de spălat“, i-a răspuns bătrânica. Braşoveanul şi-a ţinut promisiunea şi s-a întors la fosta camaradă de lagăr cu cadoul promis.
Reîntâlnire după 52 de ani
A căutat mormintele prietenilor ucişi în lagăr dar n-a găsit decât o placă comemorativă lângă care s-a fotografiat cu un zâmbet amar pe buze. A reântâlnit-o şi pe Marusia, fata cu care lucrase în mină, şi care acum primea din partea statului ucrainean pensie de 10 dolari. I-a lăsat şi ei bani cât 8 pensii şi o pufoaică cu steagul Americii. Au stat la masa îmbelşugată oferită de Dusia, au depănat amintiri şi au băut votcă. Au mai descoperit o persoană în viaţă, pe Nina. În doi ani, Jacques a revenit de patru ori în Ucraina, la Rovenki, cu daruri pentru prietenii lui. În România însă, nu s-a întors. N-a mai revăzut niciodată oraşul în care s-a născut, într-o familie de moşieri şi militari. Şi în care, copilăria i-a fost brusc frântă de bolșevici.

**
De la box, la karate
A fost bun prieten cu Masutatsu Oyama (1923-1994), fondatorul şcolii Kyokushin, figură legendară, unul dintre cei mai mari experţi ai tuturor timpurilor. Cei doi s-au cunoscut la New York, în 1962. Braşoveanul a primit rangul de „shihan“ – expert, maestru. „Cred că, dacă toţi oamenii de pe planetă ar trăi în spiritul Kyokushin, ar fi pace în toată lumea“, mărturisea Jacques, care a fost mai întîi boxer profesionist la categoria grea.
**
În ianuarie 1945, 9.000 de brașoveni au fost luați cu forța și trimiși în lagărele rusești
• Între 1941 şi 1944, Basarabia a reintrat în componenţa României, dar, după 1944 a fost anexată din nou la URSS. În anii postbelici au avut loc deportări în masă, în condiţii de exterminare, execuţii ale persoanelor indezirabilile, foamete organizată, deplasări de populaţie. Stalin a ordonat deportări masive de români spre Siberia cu scopul de a înlocui populaţia românească majoritară din teritoriile ocupate abuziv cu venetici ruşi şi de alte naţionalităţi. Dar şi pentru a face rost de mână de lucru gratis. Circa 600.000 de persoane au ajuns în lagăre de muncă. 300.000 au murit în urma foametei planificate şi 300.000 au fost mutaţi forţat în Rusia şi Kazahstan. Victimele stalinismului au depăşit cifra de un milion. În ianuarie 1945, au fost luaţi cu forţa din Braşov 9.000 de oameni.