Începuturile: un om, o casă și o poveste care a cucerit România

La mijlocul anilor ’90, în satul Dumbrava din Bihor, Viorel Pașca începe să primească, într-o casă pe care o avea în proprietate, oameni fără adăpost, bolnavi, abandonați de spitale sau de familii. Era o perioadă în care România abia își reconstruia sistemul social și nimeni, ca și acum, nu se îngrijea cu adevărat de „oamenii nimănui”. Pașca este singurul care își asumă să facă ceva și devine rapid un personaj local respectat, un om care „nu lasă pe nimeni în urmă”.

El a început cu ideea de a da o șansă cazurilor sociale, oameni fără locuințe, fără familii, care trăiau și mureau pe stradă, uitați de statul român. I-a luat, spălat, hrănit, le-a dat un acoperiș deasupra capului, siguranță, integrare în comunitate, le-a redat demnitatea.

Dar statul a început să îi trimită pacienți din spitale, unii care aveau nevoie doar de recuperare câteva săptămâni, alții cu patologii complicate, răni, cronici șamd, pe care îi externau din spital fără soluții de îngrijire la domiciliu, pentru că făceau parte din același segment de persoane fără domiciliu și fără familii sau venituri. I-a primit și pe aceștia și a încercat să se pună la punct pe parcurs, angajând personal medical și colaborând cu medici care făceau consultații la fața locului.

Apoi au început să îi trimită paliativi. I-a primit și pe aceștia, i-a îngrijit până au închis ochii, le-a aprins o lumânare și i-a înmormântat, așa cum considera că e de datoria lui, ca bun creștin.

În timp, numărul celor găzduiți crește. Din câțiva oameni, ajunge la zeci, apoi la sute. Oameni de bine finanțează achiziția de noi case. Ele se extind, apar noi imobile în Dumbrava, Tinca, Incești. Totul se construiește organic, fără plan, fără acreditare, fără personal specializat. Tot mai mulți pacienți ajung la Dumbrava. Un om simplu, cu o inimă mare, face ceea ce statul nu poate și nici măcar nu încearcă să facă: oferă un loc celor care nu mai au nimic de pierdut.

Presa îl numește „bunul samaritean” și laudă ceea ce face. Politicienii îl premiază. Parohiile strâng donații. Oamenii îi trimit bani, haine, medicamente. În lipsa unui sistem social funcțional, Pașca devine sistemul. Asta până în ziua în care cineva decide că Pașca este inamicul public numărul unu și că lucrurile nu mai pot continua așa.

Extinderea rețelei: între caritate și improvizație

În anii 2000–2015, centrele lui Pașca se transformă într-o adevărată rețea informală. Zeci de camere, paturi suprapuse, bucătării improvizate, depozite de medicamente, voluntari ocazionali. Oamenii vin din toată țara: abandonați și trimiși aici de spitale, de primării, aduși de rude care nu mai pot avea grijă de ei.

Autoritățile locale știu că centrele nu sunt acreditate. Știu că nu există personal medical, psihologi, asistenți sociali. Știu că legislația nu permite astfel de centre. Dar continuă să trimită oameni acolo. Pentru că nu au alternative și nici nu încearcă să le construiască. Pentru că e mai simplu așa. Pentru că Pașca pare să rezolve o problemă pe care statul nu o poate gestiona. Pacienților li se fac buletine la adresele la care locuiesc. Pentru unii este prima adresă oficială pe care o au.

În paralel, finanțarea crește. Donații private, ajutoare de la parohii, bani virați de direcții de asistență socială pe cardurile unora dintre beneficiarii care se încadrează în condițiile legale. Un mecanism informal, dar tolerat.

Primele semnale de alarmă: supraaglomerare, oameni pierduți în sistem

După 2015, apar primele controale serioase. Inspectorii constată supraaglomerare, lipsă de igienă, lipsă de personal calificat, lipsă de supraveghere medicală. Oameni cu dizabilități severe sunt ținuți în camere fără ventilație, fără monitorizare, fără tratament adecvat.

Rapoartele ajung la Ministerul Muncii. DGASPC-urile sunt informate. Dar nimic nu se schimbă. Centrele rămân deschise. Beneficiarii rămân acolo. Nimeni nu se înghesuie să îi transfere altundeva. Nici nu ar avea unde. În schimb, salvările aduc la poartă pacient după pacient din toate județele țării.

În același timp, Pașca vorbește public despre sutele de oameni pe care i-a îngropat în cimitirul greco-catolic de la marginea satului. La un moment dat, menționează cifra de 900. Pentru câțiva dintre ei, statul a plătit ajutoare de înmormântare. Pentru alții, nu există documente clare. Fiecare este înmormântat cu slujba religioasă cuvenită. Suspiciunile cresc, dar nimeni nu intervine.

2020–2023: sistemul paralel devine vizibil

În această perioadă, numărul beneficiarilor ajunge la câteva sute. Mulți sunt persoane cu dizabilități psihice, incapabile să se apere, incapabile să înțeleagă unde sunt. Centrele funcționează ca un univers închis, în care Pașca și câțiva apropiați trebuie să ia decizii pentru ei. Nimeni nu îi vrea, deși se fac demersuri în acest sens.

Investigațiile jurnalistice încep să documenteze condițiile: camere cu 10–15 oameni, paturi înghesuite, lipsă de aer, lipsă de medicamente, oameni sedați, oameni legați de pat, oameni care nu știu unde se află. Fotografiile și mărturiile sunt tulburătoare.

Ministerul Muncii confirmă oficial că centrele sunt neacreditate. DGASPC-urile admit că au trimis oameni acolo. Dar nimeni nu oprește sistemul. Pacienții continuă să curgă.

Vara 2026: momentul DIICOT și prăbușirea mitului

La final de iunie 2026, liniștea din Dumbrava se rupe. Dimineața, în jurul orei 6, sirenele se aud pe drumurile prăfuite. Zeci de mașini ale DIICOT, ale Poliției Române, ale Jandarmeriei, ale SMURD intră în sat. Totul pare a fi o descindere în care urmează să fie capturat cel puțin traficantul de droguri Escobar, și nu o acțiune într-un sat cu 400 de bătrâni majoritatea grav bolnavi. E deja îngrozitor de cald, iar aerul miroase a pământ uscat și a vegetație arsă de soare.

Perchezițiile se desfășoară simultan în 27 de case. Oamenii din sat privesc de la porți, neînțelegând ce se întâmplă. Pentru mulți, Pașca era un erou. Pentru alții, un mister.

În centre, atmosfera se schimbă brusc. Beneficiarii, mulți dintre ei dezorientați, se trezesc cu uniformele albastre în camerele lor. Unii întreabă ce se întâmplă. Alții nu pot vorbi. Alții plâng. Unul dintre ei, de spaimă, pur și simplu moare.

Temperatura urcă spre 40 de grade. E una dintre cele mai fierbinți zile ale verii. Trupele de intervenție încep relocarea oamenilor. E un proces lent, dificil, tensionat. Oameni în scaune cu rotile, oameni care nu pot merge, oameni care nu pot comunica sunt scoși din camerele lor și duși spre microbuze și ambulanțe, și apoi în mijlocul câmpului, la câțiva kilometri distanță, unde s-a instalat miraculos un spital de campanie.

Pe drum, asfaltul radiază căldură. Transpirația curge pe trupurile pacienților. Jandarmii și polițiștii transpiră sub echipament. Medicii prezenți încearcă să evalueze rapid fiecare persoană. E o scenă care pare desprinsă dintr-o operațiune de evacuare dintr-o zonă în care a avut loc un atac terorist. Doar cu câte o brățară prinsă la mână pe care li se scrie numele și fără actele medicale, pacienții sunt trimiși spre destinații necunoscute.

Zece dintre ei ajung, conform presei, la Adăpostul de noapte din Arad. Conform regulilor acestora, dimineața la 7:00 vor fi scoși pe stradă, pentru că adăpostul se închide. De restul, nimeni nu știe sau nu comunică nimic. Au dispărut fără urmă și fără consimțământul lor.

În timp ce oamenii sunt scoși, anchetatorii intră în camere, fotografiază, inventariază, ridică documente. Atmosfera e apăsătoare. Mirosul de medicamente, transpirație și aer închis se amestecă cu praful ridicat de mașini. Din seiful asociației sunt ridicate sume importante de bani în diverse valute. Parte din ei, conform spuselor lui Pașca, sunt banii de salarii pentru cei 40 de angajați.

„Bunul samaritean” reținut

În câteva ore, mitul se prăbușește. În documentele DIICOT, Pașca nu mai este „bunul samaritean”, ci este prezentat drept liderul unui grup infracțional organizat, acuzat de trafic de persoane, exploatarea sistematică a persoanelor cu dizabilități, înșelăciune și obținerea ilegală de fonduri publice și private. Prejudiciul estimat: peste 13 milioane de lei. Este reținut împreună cu soția, cei trei fii și una dintre angajate și sunt transportați la București, în arest. Timp de două zile nu primește o farfurie de mâncare sau o felie de pâine. 24 de ore mai târziu, un complet de judecată, analizând probele, îi pune în libertate, dar sub control judiciar. Viorel Pașca are interzis să vorbească cu fiii săi 60 de zile.

Televiziunile care îl ridicau în cer până nu demult acum îl acuză pe Pașca de toate relele pământului. Încep însă să apară primele mărturii și declarații ale celor care au trecut pe la Dumbrava. Un val de solidaritate crește impetuos, arătând lucruri care contrazic total imagineea proiectată în aceste zile. Românii au simțit imediat diferența dintre victimă și abuzator. Imaginile reale, mărturiile pacienților și vocile voluntarilor au circulat mult mai repede decât minciunile oficiale, ajungând în toate colțurile țării și dând peste cap toată propaganda. Aproape toată lumea a înțeles că această operațiune – desfășurată cu un cinism înfiorător, care amintește de cele mai negre vremuri ale dictaturii comuniste – a fost nu un atac la Viorel Pașca, ci un atac direct la Bolojan, fostul președinte al CJ Bihor. Acesta a precizat din primul moment că nici măcar nu îl cunoaște pe Viorel Pașca.

Complicitatea statului: cum a fost posibil?

Cazul Pașca nu este doar despre un om. Este despre un sistem eșuat care a permis ca un univers paralel să funcționeze timp de două decenii pentru că statul nu a creat locuri pentru acești oameni.

Direcțiile de asistență socială au trimis oameni în centre neacreditate. DGASPC-urile au închis ochii. Ministerul Muncii a emis rapoarte, dar nu a acționat decisiv. Casele de pensii au virat bani pe persoană fizică. Primăriile au folosit centrele ca soluție pentru cazurile „grele”. La fel și spitalele, care și-au eliberat paturile trimițând la Dumbrava cazurile care i-ar fi costat 10.000 de lei pe lună. Viorel Pașca a cerut, încă de la începutul anului, cu documente oficiale, ca pacienții să fie preluați de instituțiile statului. Fără niciun succes.

Brusc, guvernul anunță că a alocat 19 milioane de lei pentru pacienții relocați, bani care să acopere cheltuielile cu ei pentru următoarele 6 luni. O sumă uriașă pe care nimeni nu știe cum și unde va fi distribuită. Lui Pașca i se impută ca prejudiciu suma de 13 milioane de lei primiți ca donații și cheltuiți în 6 ani.

Lecția dureroasă: când statul abandonează, apar salvatori

Cazul Pașca arată cât de fragil este sistemul de protecție socială din România. Cât de nepregătit este pentru a ajuta fiecare cetățean al său.

Evacuarea din Dumbrava, sub soarele de 40 de grade, cu oameni vulnerabili scoși din camerele lor, nu le rezolvă acestora problemele. Statul ar trebui, în impotența sa, să recunoască faptul că nu este în stare să facă ce a reușit Viorel Pașca. Ar trebui, prin instituțiile sale, să ajute oameni ca el să intre în legalitate, să simplifice procedurile greoaie de autorizare și să facă periodic controale. Un sistem paralel, eventual în parteneriat public-privat, creat să umple golul serviciilor de asistență socială inexistente pentru oamenii nimănui, ar reduce cu siguranță costurile și ar oferi condiții demne fiecărui cetățean încercat de soartă.

Înainte de a-l cerceta pe Viorel Pașca, ar trebui să fie cercetată persoana care a comandat acțiunea de la Dumbrava în acest format, dar și cele care i-au trimis oficial, ani în șir, pacienți la Dumbravă. Firesc ar fi să răspundă legal fiecare responsabil care nu a dat curs sesizărilor sale, dar și cei care au subdimensionat un sistem de asistență socială ce se dovedește nefuncțional în atâtea cazuri. De preferat ar fi ca audierea acestor persoane să se facă fără descinderi cu trupe speciale, deși n-ar strica să fie pe aproape o ambulanță SMURD când li se vor aduce la cunoștință învinuirile.