De-a lungul timpului, elevii brașoveni au purtat uniforme care mai de care mai originale și mai colorate.

În 1906, Spiru Haret, ministrul învățământului la acea vreme, a introdus uniforma școlară obligatorie. Zeci de ani, școlarul a purtat acest simbol al apartenenței la o instituție de învățământ. În perioada interbelică, era mândria băieților și a fetelor de pension. În epoca de aur, a fost impusă pentru triumful masei amorfe de tineri ai viitorului socialist. Pe lângă ținuta vestimentară, cântecele și sloganurile completau măsurile de coerciție și îndoctrinare la nivelul celor mai tinere vlăstare.

Dupǎ 1989, uniforma a fost zvârlită cât colo. Elevii s-au bucurat să scape de hainele sobre și incomode și și-au luat libertatea să vină la ore în blugi. Astăzi, și la cele mai serioase examene, adolescenții vin îmbrăcați ca pe stradă. Unele instituții de învățământ însă au reluat moda uniformei. Ca element particular în raport cu alte instituții similare, ca imagine simbol care inspiră respect, încredere, stil, apartenență. Monitorul Expres vă prezintă istoria ținutelor care ne-au ajutat de-a lungul timpului să-i recunoaștem și să-i admirăm pe copiii care fac carte în școlile și liceele brașovene.

Uniforma e bună, dar nu obligatorie

Multe școli și licee din Brașov au impus de câțiva ani uniforma școlară. Nu din nostalgie comunistă, ci ca element distinctiv față de elevii altor instituții de învățământ. Uniformele de azi nu mai seamănă cu cele lipsite de gust de acum 25 de ani, ci sunt special create pentru fiecare școală în parte. De obicei, decizia este luată împreună cu părinții care au acceptat aceste cheltuieli suplimentare pentru ca fiul sau fiica să poarte uniforma care arată că frecventează un liceu de tradiție, cu educație de calitate. Alte școli însă au rămas pe ținută la liberă alegere. În 2012, Comisia Parlamentară pentru educație a dat un raport negativ în cazul obligativității uniformei școlare în școli primare, gimnazii, licee, școli profesionale, fie că sunt de la stat, fie că sunt private. Senatorii care au propus inițiativa susțineau că uniforma asigură un plus de educare, de obișnuire a copiilor cu respectarea unor reguli, sentimentul apartenenței la un grup și mândria de a fi elevii unei anumite școli, dar și un plus de securitate.

Uniforma vorbește de la sine: „Eu merg la școală, nu umblu teleleu“. Nici Uniunea Europeană nu impune uniforma: „în țările din Uniunea Europeană, ca și în România, obligativitatea uniformelor școlare sau lipsa acestora rămâne la latitudinea unității de învățământ și a Consiliului reprezentativ al părinților“.

Teroarea matricolei

Altădată, a purta uniformă școlară era o fală. Era semn că ai carte. Nu conta că în viața de toate zilele elevul era modest îmbrăcat, în ținută de licean impunea respect, iar între săraci și bogați nu era nicio diferență. Toți copiii erau la fel. Pe vremea bunicilor, fiecare liceu avea altfel de uniformă, iar la buzunarul sacoului era cusută matricola cu însemnele școlii și numărul fiecărui elev. Dacă erau văzuți pe străzi la ora când se țineau cursuri, numărul matricol putea fi notat și pârât conducerii școlii. La fel se întâmpla dacă intrau în crâșme sau se comportau necivilizat pe stradă.

Dar adevărata dictatură a matricolei s-a instaurat în anii ’80, când niciun elev nu mai avea acces în școli fără matricola prinsă pe braț. Hainele, bune sau rele, trebuiau străpunse de cusături. Profesorul de serviciu se posta la poarta școlii și controla matricola. Lipsa acesteia însemna absență nemotivată. Repetarea abaterii ducea la scăderea notei la purtare. Matricola trebuia atașată definitiv, parte integrantă din ținuta soldățească a viitorului comunist.

Elevi, străjeri și cercetași

Elevele de gimnaziu din perioada interbelică purtau șorțulețe pepit cu bretele cu volănașe peste rochițe negre, pantofi negri, ciorapi obligatoriu negri sau albi. Ștrampii de mătase erau interziși. În clasele primare, fetițele purtau la gât funde roșii. La băieți era mai simplu, aveau un costum negru cu cămașă albă și cravată. Șaguniștii purtau uniforme kaki și șepci cu cozoroc. Fetele însă aveau uniforme cochete, asortate cu pălăriuțe, pelerine, funde, panglici. Purtau rochițe bleumarin, cu guleraș alb, brodat. Sau fuste plisate și cămăși albe. Sau rochii pepit. Își duceau cărțile în trăistuțe cu două baiere, băieții aveau genți de umăr. Carol al II-lea a inventat o uniformă specială pentru străjeri, pionierii regelui. Și uniforma de cercetaș era admirată când se defila în detașamente la sărbători.

Dictatura cordeluței

În vremea comuniștilor, orice încercare de a ieși în evidență prin vestimentație a fost anihilată prin introducerea ținutei standard încă din primii ani de educație. Astfel, copiii de grădiniță, înscriși automat în organizația Șoimii Patriei, purtau cămăși portocalii și pantaloni albaștri, pălării albastre și cravate roșii. Toate din material supraelastic. În școala generală, băieții au rămas pe uniforme bleumarin și cămăși pepit, cu gulerașe albe. Fetele aveau șorțulețe albastre peste aceleași cămăși pepit. Cordeluța albă era obligatorie. Din buzunarul uniformei, și la fete și la băieți, trebuia să se vadă batista imaculată. Tovarășa învățătoare controla batista și unghiile. Pe lângă igienă, se urmărea ca elevele să nu își vopsească unghiile cu ojă sau să poarte inele. De cercei nici nu putea fi vorba. Ținuta școlarului se completa cu clasicul ghiozdan de carton.

Angajament de pionier

Pe lângă uniforma de zi cu zi, elevii din clasele primare mai aveau în garderoba obligatorie și ținuta festivă. Începând cu clasa a II-a, voiau sau nu, copiii erau primiți în rândurile organizației de pionieri pe bază de cerere și angajament. Doar cei cu note foarte slabe erau înregimentați mai târziu.

Toți elevii trebuiau să devină pionieri. Din acel moment devenea obligatorie cravata roșie cu tricolor, prinsă la gât cu inel de plastic. Și la ore și la costumul special de pionier. Acesta era compus la băieți din costum bleumarin și cămașă albă, bască albă, centură de pionier cu stema României. Fetele purtau fuste plisate bleumarin și aceeași cămașă specială din nylon, cu buzunare pe piept, de care se atârnau distincțiile pionierești.

„Meritul pionieresc“

Umerii pionierilor erau decorați cu trese albastre până în clasa a IV-a, lângă care se adăugau cele galbene din ultimii ani de gimnaziu. Numai cei care obțineau cel puțin premiul II la învățătură aveau dreptul să le poarte. Distincțiile pionierești erau râvnite. Ele reprezentau recunoașterea rezultatelor la învățătură, dar și participări la cercuri științifice, sportive, literare. Insigne „Pionier de frunte“ primeau doar premianții. Cea mai înaltă distincție era „Meritul Pionieresc“, o raritate care se acorda doar pionierilor cu note mari, spirit de abnegație și activitate intensă în cadrul Organizației Pionierilor. Sau celor cu părinți sus-puși. Uniforma de pionier trebuia să conțină obligatoriu emblema de pionier albastră sau galbenă pe brațul stâng.

Planul la maculatură

Tot la costumul de pionier, se mai atârnau șnururile de mătase: roșu pentru comandant de grupă, galben pentru cel de detașament, albastru – comandant de unitate și grena – instructor de detașament. Cu tot arsenalul pe ei, elevii arătau ca niște generali, abia mai puteau să se miște firesc. Copilăria era anulată în favoarea pregătirii pentru făurirea societății de mâine. Elevii erau târâți la muncă patriotică, la plantat copaci în curtea școlii, la cules plante medicinale, la muncă agricolă. Fiecare an școlar începea cu „o mână de ajutor dată cooperatorilor pe ogoare“, activitate la care uniforma nu era obligatorie. Erau îndatoriri pionierești colectarea de maculatură, sticle și borcane, materiale textile, fier vechi. Totul se depozita pe coridorul școlii, la vedere. Elevii erau chemați la întrecere. Ca să nu fie mustrați în careu că nu și-au îndeplinit planul, ajungeau să ducă la maculatură cărțile din biblioteca proprie. Riscau și scăderea notei la purtare dacă nu îndeplineau planul la cei 3 R: Reciclare-Recondiționare-Refolosire.

Croială standard

Odată trecuți în clasa a V-a, copiii schimbau din nou uniforma. Cămașa trebuia să fie bleu, fetele treceau la sarafane albastre. La 14 ani, elevii deveneau uteciști. Tot fără voia lor. Uteciștii n-aveau uniforme festive. În schimb, la ore, liceenii purtau costume negre cu cămăși bleu și cravată neagră. Fetele se îmbrăcau cu sarafane negre de tercot peste cămăși bleu. Croiala trebuia să rămână cea din fabricație, orice ajustare care ar fi scurtat-o sau ar fi modelat-o pe corp era sancționată. La orele de chimie era obligatoriu halatul alb, la cele de atelier sau practică în uzină – halatul albastru.

La facultate, studenții scăpau în sfârșit de uniforme, se îmbrăcau liber, dar decent. La fel și seraliștii de liceu. Dar nu dispărea regula ca băieții să fie tunși regulamentar. Celor cu plete și perciuni li se scădea nota la purtare și ajungeau în dizgrația profesorilor.

Uniforma PTAP

Era obligatorie treapta I de liceu. Așa că se ajungea obligat forțat și la uniforma PTAP: bluză și pantaloni albaștri, beretă. Subțire ca hârtia, costumul era inutil pe vreme rece. Se mergea „la trageri“, unde elevii puneau ZB-ul la ochi și trăgeau de 3 ori. Cel care nimerea ținta se mândrea cu un „F.B.“ Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei era materie prevăzută în orar, la fel ca cea de Informare Politică, și impunea un fel de stagiu de inițiere a minorilor în domeniul militar. Cine mergea în taberele PTAP era scutit de o parte din practica agricolă care oricum se întindea până dădea frigul în noiembrie. După ce se strângeau cartofii, guliile, sfecla, porumbul, varza și morcovii de pe câmp, orele erau recuperate în grabă, condensând câte 3-4 lecții într-una singură. Elevii treceau prin materie ca gâsca prin apă, dar mândri că recolta nu s-a risipit pe ogoare. Mai săreau peste lecții și cu ocazia pregătirilor pentru defilare sau a festivalurilor „Cântarea României“, a montajelor literar-artistice și brigăzilor artistice.

Haina tinereții

Paradoxal, în regimul trecut, cu toate activitățile aberante impuse, elevii au făcut carte. Teama de a rămâne muncitor în uzină îi mâna pe mulți să se zbată pentru o facultate. Bacalaureatul era un pas greu de făcut, dar prea puțini se împiedicau. Admiterea era o altă punte a suspinelor. Numai elitele intrau, dar și cei mai mari tocilari. Plus băieții care voiau să amâne armata. Materia trebuia știută pe de rost. Erau câte 8-10 candidați pe un loc.

În cămine, dictatura continua, prin pedagogul care veghea ca studenții să nu se distreze prea mult. Anii au trecut, uniformele școlare s-au schimbat sau au dispărut. Astăzi, elevii brașoveni au unele moderne, croite la comandă. Alții n-au deloc. Deși au trecut 37 de ani de libertate, românii nu vor să mai audă de uniforme. Cu toate acestea, tot mai mulți brașoveni înțeleg rostul și semnificația uniformei. Iar cei care încep să-i aprecieze valoarea sunt tocmai copiii, care înțeleg și ei că uniforma e haina tinereții pe care la nicio altă vârstă nu mai poți s-o îmbraci.

Ghidul pionierului

„Eu (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor“. (Angajamentul pionierului)

„Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești“. (Legământul pionierilor)

„Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!“ (Deviza pionierului)

Uniformele în negru și gri

Uniforma a fost adusă în România în 1897 de către Theodor Costescu, fiul unui învățător de la școala din Rovinari (Gorj), care a introdus-o mai întâi pentru elevii din Turnu-Severin. În zilele noastre, doar liceele brașovene de prestigiu impun elevilor uniforma. Dar, se pare că toate au adoptat două culori: bleumarin la sacouri, alb la cămașă și gri la pantalon, respectiv, fustă. Doar uniriștii poartă sacou și blugi. Cei din ciclul gimnazial, au și ei bluze albe, sacouri și pantaloni bleumarin, plus o vestuță beumarin. Unele școli au păstrat vechea uniformă albastră cu șorțulețe pepit.