Prostituția, considerată cea mai veche meserie din lume, este o ocupație tabu ce stârnește controverse până în prezent. Incriminată, reglementată sau doar tolerată, pare imposibil de eliminat din societate. Brașovul, asemeni oricărui oraș atât de vechi, are o istorie lungă a prostituției. Moravurile s-au schimbat, regulile sanitare au evoluat în pas cu medicina, locurile de perdiție s-au transformat, de la casele de toleranță, la saloanele de masaj erotic sau apartamente discrete, dar prostituția a continuat să fie practicată. Chiar dacă felinarele roșii ale caselor rău famate au dispărut odată cu vremurile romantice de altădată, istoria afacerilor sexuale din Brașov continua implacabil și în zilele noastre.
Pedepse dure în Evul Mediu
Prostituţia a fost considerată un rău necesar în Evul Mediu, potrivit unor istorici, pentru că avea rolul de a reduce poftele bărbaţilor. Reprezentanţii Bisericii considerau că dacă bordelurile nu erau disponibile în oraşe s-ar fi găsit alte pieţe pentru divertismentul bărbaţilor, mai nepotrivite şi care puneau în pericol virtuţile femeilor. Pe unele străzi mărginaşe sau în apropierea casei călăului – locuri considerate la marginea societății, existau „adăposturi pentru femei” unde se practica prostituția. Una dintre cele mai interesante relatări despre locurile prostituatelor din secolele trecute i-a aparţinut cronicarului turc Elvia Celebi, care a călătorit în Transilvania, Moldova și Valahia la mijlocul secolului al XVII-lea. Autorul „Cărții călătoriilor” afirma că în unele oraşe „femeile de moravuri uşoare” mergeau din casă în casă cântând, pentru a-şi atrage clienţii. Însă cele mai cunoscute locuri de prostituție erau cârciumile şi hanurile. Călătorul menţiona că femeile care practicau prostituţia erau uşor de recunoscut după modul în care se îmbrăcau, iar unele dintre ele, o dată prinse, erau pedepsite aspru, uneori chiar cu moartea.

Armata celor o mie de târfe
Cronica lui Georg Kraus, fost notar al Sighişoarei, educat la şcoli din ţară şi din străinătate, prezintă aspecte inedite legate fenomenul prostituţiei secolului al XVII-lea. Kraus povestește de prezența armatei sultanului în 1663 în Transilvania, în contextul războiului între otomani și habsburgi. „Câteva din femeile noastre destrăbălate, aflând de poftele urâte ale turcilor şi de aplecarea lor spre desfrâu, multe asemenea uşuratice, femei măritate şi fete, au început să dea năvală la turci. Ele au rămas la turci cu veşminte schimbate şi au fost întrebuinţate de ei ca ţiitoare. Când, însă în cele din urnă, alteţa sa princiară şi domnii s-au văzut că răul se lăţeşte prea mult, iar năvala femeilor sporeşte zilnic şi din ce în ce mai mult, Cuciuc Paşa a fost rugat să pună stavilă neastâmpărului şi vieţii zilnice destrăbate ale turcilor”, scrie Georg Kraus. Peste o mie de femei adunate din locurile prin care a trecut armata otomană – unele provenind din cetatea Corona și împrejurimile acesteia – s-au pripășit pe lângă tabăra otomană. După cum relatează Georg Kraus, un număr destul de mare dintre acestea au fost aduse în piaţa din Sighișoara, unele fiind îmbrăcate în haine turceşti iar altele în hainele lor. Femeile au fost bătute cu nuiele, apoi legate laolaltă cu funii lungi şi alungate din oraş spre locurile lor de baștină. Tot cronicarul Kraus povestește despre câțiva soldați otomani care siluiesc o femeie dintr-o periferie a Brașovului. Soțul nefericitei a încercat să o apere, dar este răpus de turci. Dregătorii orașului îi judecă pe violatorii ucigași și-i condamnă la decapitare, lucru care aduce brașovenilor mai multe persecuții din partea otomanilor.
Reglementări după epidemia de sifilis
Printre primii medici care se apleacă asupra problemei bolilor cu transmitere sexuală, cercetând istoria prostituției pe meleagurile noastre, se numără doctorul Aurel Voina, medic primar la spitalul „Mârzescu” din Braşov, în perioada interbelică. În broșura „Prostituţia şi boalele venerice în România” (1930) se amintește despre decizia împărătesei habsburgice Maria Tereza de a expedia prostituate împreună cu alți oameni „antisociali” pe Dunăre până la Timișoara, în regiunea Banatului.

Prostituatele din închisorile vieneze au fost trimise la Timişoara între anii 1751-1767. Cum acest lucru a contribuit prea puțin la reducerea prostituției, cu timpul, legile imperiale s-au schimbat pentru a considera prostituția ca un rău necesar care trebuia tolerat, dar reglementat de stat. Tot în broșura citată se vorbește despre epidemia de sifilis izbucnită în 1784 în regiunile Caraș-Severin, Arad și Timiș, care duce la măsuri drastice în toată Transilvania. În 1808, pentru ca riscul contagiunii să fie cât mai mic, toți locuitorii Ardealului sunt obligați la o verificare medicală. Iar prostituția este drastic reglementată. Vizitele sanitare periodice devin obligatorii pentru cocote, în caz de boală fiind forțate să se trateze.
Vizitind, în 1828, casele de toleranţă din Pesta, cărturarul Eufrosin Poteca face, în „Foaia” lui Barițiu, o constatare tulburătoare pentru acea vreme: „prostituţia este efectul pauperizării, al şomajului, al celibatului”. Femeile care își vindeau serviciile sexuale erau înregistrate la poliție și plasate sub controlul acesteia. Atunci când erau reținute, prostituatele clandestine erau supuse examenelor medicale, apoi erau puse și ele sub controlul poliției. Legile privitoare la reglementarea sau incriminarea comerțului sexual erau însă destul de puține. În schimb, autoritățile locale erau lăsate să se ocupe de problemă în mare parte singure.
Reclamații la Comisiunea pentru taxarea dării pe venit
„Gazeta Transilvaniei” din 18 iunie 1884, anunță că în data de 30 Iunie, Comisiunea pentru taxarea dării pe venit se va ocupa cu „reclamările farmaciştiloru, clopotariloru, ciorapariloru, putinariloru, tapeţeriloru, împletitoriloru de coşuri, coşariloru” dar și „proprietariloru de case de prostituate”. Altfel, subiectul caselor de rendez-vous din oraș este evitat de ziare, apărând periodic doar materiale de prevenție sanitară. Un scandal cu ecouri în toată presa din Imperiu Austro-Ungar are loc în 1906, odată cu procesul Reginei Riehl, o femeie evreică care conducea un bordel în Viena. Riehl a fost condamnată pentru restrângerea libertății femeilor care lucrau în instituția ei, delapidare, fraudă, subordonare a mărturiei și procurare. Procesul larg mediatizat a provocat eforturi de reformare a reglementării prostituției în întregul imperiu. Odată cu începutul războiului, fenomenul scapă însă de sub control și se răspândește rapid.
Pericolul bolilor venerice
„Gazeta Transivaniei” din 3 septembrie 1910, publică sfaturile doctorului Ioan Popp, medic-colonel în retragere în Sibiu, privitoare la „Lupta în contra morburilor siphilitice”. „Isvorul – direct sau indirect – al morburilor venerice este întreţinerea de legături intime cu fete prostituate, adecă cu fete, cari pentru parale se dau la mai mulţi bărbaţi. Acestea fete devin în curând inficiate ori cu gonoree sau siphilis ori cu ambele morburi şi aşa le lăţesc mai departe”, explică colaboratorul gazetei. De altfel, după unirea Transilvaniei cu Regatul României, în anii ’20, un studiu efectuat asupra a 122 de prostituate din bordeluri din Oradea şi Cluj de dr. Edmund Grund a stabilit că 1/3 au contractat boli venerice din prima lună de activitate şi până la 70% în cursul primelor 6 luni. Secţia de boli de piele, venerice şi sifilis a fost înfiinţată la Braşov, abia la data de 1 ianuarie 1927, la in sistenţele doctorului Câmpeanu, directorul de atunci al spitalului. Secţia avea la început o capacitate de 25 paturi şi funcţiona în două camere ale spitalului vechi, având şi o cameră de tratament. În 1930 s-a mutat în corpul nou construit al spitalului și și-a mărit capacitatea la 50 de paturi și două rezerve.
Pavilionul prostituatelor de la Spitalul Mârzescu
„Chiar dela început s-a putut constata că acest spital nu corespundea cu necesităţile unei secţii dermato-venerice. Bolnavii venerici sgomotoşi, adeseori nedisciplinaţi, tulburau liniştea bolnavilor chirurgicali. Prostituatele erau spitalizate în aceeaşi cameră cu celelalte bolnave şi adeseori fete tinere chiar de la ţară, tratate în spital pentru boli de piele, reveniau mai târziu ca prostituate, bolnave, suferind influenţa nefastă a prostituatelor profesioniste în cursul şederii lor în spital”, relata numărul 5 al revistei „Ardealul Medical”, din 1 mai 1944. În anul 1937, cu ocazia unei inspecţii, ministrul de atunci al Sănătăţii, medic general N. Marinescu, nemulţumit cu situaţia pe care a găsit-o la Spitalul Mârzescu, a dispus imediata mutare a secţiei de boli de piele şi venerice în localul vechi al spitalului, precum şi izolarea prostituatelor în pavilionul din fundul curţii. În 1941, odată cu militarizarea spitalului, pavilionul se transformă în secție chirurgicală pentru operarea răniților aduși de pe front.
„Privegherea prostituţiei”
În Regatul României, „Regulamentul pentru privegherea prostituţiei” din 1899 arăta că prostituatele trebuiau înscrise în registre speciale, din oficiu sau în urma unei cereri formale, şi primeau un libret de sănătate. Fetele trebuiau să aibă o „condică”, unde să treacă vizitele medicale şi numărul clienţilor. Pe baza respectivului carnet, se stabilea impozitul fiecăreia. „Privegherea“ se exercita de către Prefectura Poliţiei, cu concursul unui serviciu sanitar special. Femeile erau supuse vizitelor medicale regulate, de două ori pe săptămână. Bolnavele erau trimise la cură. Legea stabilea că numai femeile puteau fi patroane de bordel. Primarul era obligat să ţină evidenţa tuturor femeilor uşoare din oraş într-un registru special.

Treptat, reglementările sunt recunoscute și în teritoriile care la 1918 au intrat în componența statului român. Înscrierea prostituatelor se realiza la cererea lor, sau prin constrângere cu concursul autorităţilor sanitare sau al poliției. „Condicuța” era, practic, actul de legitimare al prostituatei, „livretul său de muncă”. În Transilvania, în 1919, s-a realizat o uniformizare a condicuțelor, care, în Regat nu aveau o formă comună în toate orașele. Dimensiunile, formatul, titlul și rubricile cuprinse au fost standardizate, iar constatările medicale în urma controalelor la care se supunea prostituata, erau periodic completate. Înregistrarea prostituatei nu echivala cu stigmatizarea oficială, pe viață, a femeii. Ea putea fi ștearsă din evidențe la retragerea din meserie, dacă se căsătorea, dacă se îmbolnăvea sau dobândea o infirmitate ce nu-i mai permitea exercitarea îndeletnicirii, dacă era minoră şi interveneau părinții săi în acest sens. Nimic nu indispunea mai mult prostituata decât condicuța, ea preferând activitatea în clandestinitate. Numărul prostituatelor clandestine l-a depăşit mereu pe cel al prostituatelor înregistrate, crescând progresiv cu mărimea oraşului.
Fetele cu condicuță
Rolul serviciului sanitar în supravegherea şi controlul prostituţiei în oraşele Transilvaniei predomina în raport cu cel al organelor administrative. Dar, în general, s-a impus colaborarea acestor autorități. Marile orașe din Ardeal elaborează regulamente pentru combaterea bolilor venerice și reglementarea prostituției. Măsurile administrative și sanitare sunt extinse și asupra servitoarelor – categorie profesională afectată de răspândirea bolilor rușinoase. Conform regulamentelor locale, ambulatorul veneric organizează control medical săptămânal pentru cameristele din hoteluri, chelnerițele, personalul feminin din cafenele şi restaurante care veneau în contact direct cu publicul consumator, femeile din locurile de distracție, baruri, florăresele ambulante.

Patronii femeilor salariate erau în egală măsură responsabili pentru efectuarea vizitei medicale de către angajatele lor. Prostituatele aveau „condicuţe” care trebuiau vizate lunar. Clientul avea dreptul să ceară înainte de a face sex, carnetul cu vizele lunare. Dacă descoperea că fata nu s-a prezentat la controlul medical, putea s-o toarne la Poliţie. Fetei prinse că s-a prostituat fără viză i se interzicea practicarea meseriei. În camerele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou, era prins de perete un imprimat al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni referitoare la măsurile pentru evitarea contactării bolilor venerice. Prostituata putea fi ștearsă din evidențe la retragerea din meserie, dacă se căsătorea, dacă se îmbolnăvea sau dobândea o infirmitate ce nu-i mai permitea exercitarea indeletnicirii, dacă era minoră şi interveneau părinții săi în acest sens. Nimic nu indispunea mai mult prostituata decât condicuța, ea preferând activitatea în clandestinitate.

Câștigurile prostituatelor
În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, potrivit căreia femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că „noaptea întreagă se socoteste două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare. Tarifele, la fel ca şi impozitele, erau diferite, în funcţie de categoria bordelului. Se plătea o taxă de intrare, pentru care fiecare client primea un bilet. În urmă cu un secol, prostituatele din bordelurile braşovene câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% strângeau peste 10.000 de lei. Cele care îşi făceau meseria acasă nu făceau mai mult de 5.000 de lei. Asta în timp ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei.
„Țigănia”, cartierul bordelurilor
Elevii de liceu şi bărbaţii cu posibilităţi financiare reduse mergeau în „Ţigănie”, pe strada Negoiu. La intrarea în micul cartier al prostituției brașovene, altfel destul de curat, cu case îngrijite, se afla restaurantul „Ca la mama acasă”. Aici, aglomeraţia cea mai mare era în zilele de simbrie. Nevestele lăutarilor se prostituau pentru a-şi rotunji venitul. În timp ce bărbaţii lor cântau în local, femeile mergeau cu clienţii în casele din spatele localului.

Cei care pătrundeau pe străduțele înguste din „Țigănie” puteau să-și aleagă fetele, care stăteau la ferestre ademenindu-și clienții. În fața geamurilor deschise se purtau și negocierile. Frumusețea și vârsta prostituatei, dar și dorințele clientului erau cele care determinau prețul. Unele prostituate din acea vreme aveau şi un alt loc de muncă. Dar îşi completau venitul, cu banii pe care îi primea de la amanţi. O astfel de femeie avea cam 6-7 clienţi şi nu primea clienţi noi. Casele acelea erau cunoscute de bărbaţii care doreau o relaţie stabilă cu o amantă de profesie. Cea mai cunoscută casă de acest fel era cea a Olgăi, de pe actuala stradă Michael Weiss. Orice bordel avea salon de primire, unde domnii schimbau câteva vorbe, la un pahar de vin sau bere. Îşi alegeau dama, cu care se retrăgeau apoi într-o cameră.

Toate damele aveau un nume format din două silabe, ca Lili, Mimi, Sisi, Bibi. Cele care nu aveau trecere la clientelă erau nevoite să se „pensioneze”. Damele trecute binişor de prima tinereţe aveau trecere în special la adolescenţii timizi.
„Damele” din bordelurile ieftine, situate în preajma Spitalului Militar, în zona în care astăzi se află Magazinul „Star”, nu aveau o viață ușoară. Din când în când, în raziile poliției de moravuri erau adunate, fiind aduse la dispensar pentru control. Atunci când tura de zi „lucra“, tura de noapte se odihnea. Fetele bănuite că ar fi bolnave făceau trotuarul, patronii evitând astfel amenzile sau închiderea stabilimentului. Spitalul era groaza oricărei prostituate, iar controlul sanitar foarte greu de făcut.
Fetele cu berete roșii
În anii ’20, o modă bizară s-a răspândit în țară, pornită de la o măsură luată de Prefectul de Poliție al Bucureștiului, Iancu Safta. Prostituatele făceau trotuarul pe Calea Victoriei, strada Academiei şi Bulevardul Elisabeta, cu geanta la subțioară și beretă în cap. Exasperat de creșterea din ce în ce mai mare a numărului acestora, Safta le-a obligat să poarte berete roșii. Cele identificate astfel urmau să scape ușor la razii, fără a mai fi duse la post. Efectul produs a fost însă peste măsură de ciudat și poliția nu a putut să-și țină promisiunea. În câteva zile, numărul prostituatelor se dublase. Scos din minți, Iancu Safta, cunoscut pentru măsurile dure, a barat Calea Victoriei cu jandarmi. Toate „beretele roşii” au fost ridicate şi îngrămădite în curtea prefecturii. Prefectul de Poliție a ţinut să facă personal ancheta. Rezultatul l-a adus la un pas să fie destituit. De fapt, nu se înmulţise numărul prostituatelor, ci numărul purtătoarelor de berete roşii. Ghinionul a făcut ca, în curtea prefecturii să fie aduse şi câteva doamne şi domnişoare din lumea bună a Bucureștiului. Safta voise să limiteze prostituţia şi s-o marcheze, dar lansase, fără să vrea, o modă nouă. Beretele roșii au devenit foarte șic pentru femeile din toată România.
(Partea a II-a va fi publicată joi, 2 martie 2023, pe www.monitorulexpres.ro))
Sursa: casasfatului.ro






