AcasăPovestile MonitorulS-a întâmplat acum mai bine de 200 de ani: Uimitorul caz al...

S-a întâmplat acum mai bine de 200 de ani: Uimitorul caz al băiatului-lup din Brașov

- Advertisement -

l Acum mai bine de două secole, în pădurile din jurul Brașovului, a fost găsit un tânăr sălbăticit, care trăise într-o haită de lupi
l Cazul este considerat cel mai bine documentat, autentic și interesant din istorie

- Advertisement -

Există în istorie zeci de întâmplări cu copii crescuți de animale, începând cu cea mai frumoasă ficțiune, „Cartea Junglei“, până la cazurile reale, unele chiar foarte recente. Copii sălbăticiți, care au supraviețuit în compania fiarelor, au fost găsiți pe toate continentele, în toate timpurile. Se purtau ca animalele, mâncau ca sălbăticiunile, comunicau prin urlete și mârâituri, umblau în patru labe. „Sindromul Mowgli“, cum au fost numite aceste manifestări ale copiilor sălbăticiți, a fost investigat de cercetători și oameni de știință. Subiecții au fost doar studiați, practic, niciodată acești copii lipsiți de contactul cu ființe umane nu au fost pe deplin recuperați, nu au ajuns ceea ce numim oameni normali. Cel mai răsunător caz și cel mai amplu descris vreodată s-a întâmplat în secolul XVIII, la Brașov. Este și „cel mai bătrân“ caz cunoscut, băiatul-lup fiind găsit la vârsta de aproximativ 25 de ani. Semnalată încă din 1794, povestea băiatului-lup din Brașov este reper important în lucrările de specialitate, deoarece, în noianul de povești de senzație și falsuri grosolane, s-a dovedit a fi o relatare 100% autentică.  

Creatura din pădurile Brașovului

În anul 1794, Michael Wagner publica la Viena, în lucrarea „Contribuții la antropologia filosofică și științele conexe“, cazul unui tânăr, găsit în pădurile din jurul Brașovului, în 1781. Băiatul era total sălbăticit, trăise cu lupii. Un țăran l-a luat pe lângă gospodăria lui, a încercat să-l umanizeze, dar a reușit, cu mare greutate, după câțiva ani, să-l facă doar să poarte încălțăminte și haine și să aducă apă de la fântână. Băiatul-lup n-a putut să învețe să articuleze niciun cuvânt. Descrierea lui Wagner a fost preluată de academicianul american Robert M. Zingg și redată în 1940, în „Omul sălbatic și cazuri de extremă izolare“. Zingg spune că: „Acest nefericit tânăr era de sex masculin și avea înălțime medie. Avea o privire foarte sălbatică. Ochii îi erau adânciți în cap și priveau în jur într-un mod sălbatic. Fruntea lui ciudată era bombată spre interior, părul de culoare gri-cenușiu era scurt și dur. Sprâncenele groase îi cădeau peste ochi“. Descrierea continuă cu alte amănunte: gușă, respirație pe gură, cu limba aproape nemișcată, piele galbenă, nas mic și plat, piept foarte păros, mușchi puternici, unghii foarte lungi, degete la picioare neobișnuit de lungi. „La prima vedere, nu simți că acest chip animalic aparține vreunei creaturi raționale“, chiar dacă, bătăturile din palme indicau „diferite utilizări“. Acest portret sumar este, însă, cel mai amplu descris vreodată în literatura de specialitate, astfel că băiatul-lup din Kronstadt a devenit celebru în lumea științifică. 

- Advertisement -

Urla când vedea muntele Tâmpa

Băiatul sălbatic mergea vertical, dar greoi, „ca și cum s-ar fi aruncat de pe un picior pe altul. Ținea capul și pieptul înainte“. Umbla desculț, pentru că „nu-i plăcea să țină pantofi în picioare“. În ceea ce privește vorbitul, „nu putea să articuleze niciun cuvînt, singurele sunete erau niște murmure neinteligibile, scoase atunci când își vedea îngrijitorul. Cârâielile lui creșteau în intensitate atunci când vedea pădurea sau fie și numai un copac“, ceea ce pentru Wagner a semnificat manifestarea înclinației spre „reședința uzuală“. Atunci când a văzut muntele Tâmpa, a scos un urlet îngrozitor, ca semn al „dorului de viața lui anterioară“. Psihiatrul american Erwin Friedman remarcă în această descriere faptul că băiatul-lup din Brașov este unicul care manifestă interes față de sexul opus. Zingg preciza: „La început, el nu a arătat nici cea mai mică emoție la vederea femeilor. Când l-am văzut din nou după trei ani, acea apatie dispăruse. De îndată ce a văzut o femeie, a izbucnit în strigăte violente de bucurie și a încercat să-și exprime dorințele sale trezite prin gesturi specifice“. În ceea ce privește agresivitatea, băiatul sălbatic își arăta mânia și nemulțumirea când îi era foame și sete „și atunci ar fi putut ataca omul, dar în alte ocazii n-a făcut niciun rău oamenilor și animalelor“. Temându-se de reacțiile lui, oamenii l-au legat la început și l-au păzit, ca să nu încerce să fugă înapoi în pădure. 

S-a obișnuit cu mâncarea gătită, nu și cu banii

În ceea ce privește vârsta băiatului-lup, Wagner aprecia că avea între 23 și 25 de ani. După trei ani de „viață domestică“, tot nu vorbea, însă făcuse unele progrese. Dacă la început sălbaticul prefera tot felul de frunze, iarbă, rădăcini și carne crudă, „încet-încet, după un an, s-a obișnuit cu mâncarea gătită, în special legume, dar numai din mâna persoanei care l-a îngrijit și când sălbăticia lui animalică s-a mai diminuat“. Expresia lui se mai îmblânzise, folosea lingura și scotea câteva sunete atunci când cerea de mâncare. Acceptase să poarte haine și pantofi, dar nu îl interesa că erau rupte. Știa să se întoarcă acasă, fără să fie însoțit. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a fi de ajutor celui ce-l adăpostise era să umple găleata la fântână și să o aducă plină în casă. De asemenea, știa să bată pe la casele din Șchei și să ceară de mâncare. „Instinctul de imitație a apărut în mai multe rânduri, dar fără să îi fixeze vreo impresie. Chiar dacă a imitat ceva de mai multe ori, curând a uitat din nou, cu excepția acțiunilor care aveau legătură cu nevoile sale naturale, cum ar fi mâncarea, băutura, dormitul“. De exemplu, casa era locul în care intra seara ca să doarmă și la prânz ca să mănânce. Dar locuința nu însemna nimic altceva pentru el. N-a învățat niciodată valoarea banilor, dar se juca cu monedele, iar dacă le pierdea, nu-i păsa. „În general, era în toate privințele ca un copil ale cărui capacități încep să se dezvolte, dar cu diferența că nu poate să vorbească și nici să facă progrese în acest sens. Semăna cu un copil prin faptul că stătea cu gura căscată la tot ceea ce i se arăta. Dar era lipsit de concentrare și interes când își muta privirea de pe un obiect vechi pe unul nou“. 

Îi plăcea muzica

„Atunci când i s-a arătat o oglindă, s-a uitat în spatele ei, căutând imaginea, dar a rămas complet indiferent când nu a găsit-o“, transcria Zingg din notițele lui Wagner, descriind clasicul test al oglindei, la care animalele reacționează, de regulă, exact ca băiatul-lup. În schimb, părea să fie atras de muzică: „Când l-am condus în fața pianului din camera mea, a ascultat melodiile cu o plăcere aparentă, dar nu a îndrăznit să atingă clapele. I s-a făcut foarte frică atunci când am încercat să-l forțez să facă acest lucru“. Antropologul Michael Wagner își încheia uimitoarele observații asupra adolescentului-lup cu dezamăgirea că „din 1784, anul în care a părăsit Kronstadt-ul, nu am mai avut șansa să primesc rapoarte despre el“. Soarta acestui tânăr sălbăticit a fost cruntă. Se pare că a fost plimbat în lanț prin bâlciurile Austro-Ungariei. Ziarele de mai târziu, amintind curiosul caz din Brașov, spuneau că băiatul-lup ar fi murit într-un sat din Ungaria, „la o vârstă înaintată“. Dar, fiindcă fusese expus ca o curiozitate de pe urma căruia cineva câștiga bani, chirurgul francez Serge Aroles, care a scris un studiu asupra copiilor crescuți de lupi în 2007, s-a grăbit să catalogheze cazul din Brașov ca fiind fie o ficțiune, fie o farsă. Adică n-a fost un copil care a trăit în pădure, ci doar un retardat. În 1965, însă, dr. Erwin Friedman a reluat acest caz și a descoperit nu numai că a fost cît se poate de real, dar și că e mai important decât se credea. În „A Historical Note to the Wild Boy of Kronstadt“, el semnalează că psihologul ungur O. A. Vertes a descoperit un document extrem de valoros. Este vorba de o scriere a unui student pe nume Mihaly Frobenius, atașată lucrării lui Wagner. Frobenius descria împrejurările în care a fost găsit băiatul-lup, amănunte care sporesc autenticitatea cazului din Brașov.

Ipoteza Big-Foot

Studentul brașovean care a completat observațiile lui Wagner a făcut descrieri foarte amănunțite, „cu un talent neobișnuit de a descrie reacțiile omului sălbatic la stimuli, comportamentul social și gradele de dezvoltare de-a lungul scurtei sale vieți în civilizație“, după cum apreciază psihiatrul american. Acesta subliniază finalul lucrării, în care brașoveanul îi dă o replică lui Jean-Jacques Rousseau, celebrul filosof care preamărea întoarcerea omului în natură: „Spuneți că aceia sunt fericiți care se mută din societate în pădure. Dacă ați putea să-l vedeți pe acest om mizerabil, ați putea vedea cât de fericit este statutul dumneavoastră față de al lui“. Raportul lui Frobenius l-a făcut pe specialistul american să considere cazul Kronstadt drept „unul dintre cele mai autentice, bine observate și documentate cazuri din literatură“. Antropologul rus Dmitri Bayanov, specialist în relatări despre așa-numitul Big-Foot, omul preistoric care ar trăi și în prezent, a studiat și el cazul de la Brașov, pe care îl consideră „unul dintre cele mai detaliate și de încredere cazuri de oameni sălbatici în captivitate“. El crede că băiatul-lup a fost, de fapt, „un om păros cu o anatomie perfectă de Neanderthal“, sugerând că Wagner a descris nu un copil sălbăticit, ci un exemplar de om primitiv, rudă cu Yeti, care a evoluat izolat în pădurile din jurul Brașovului, în paralel cu Homo Sapiens. Nu vom ști niciodată cine a fost acel nefericit copil, cum a ajuns departe de familie și de lumea civilizată. Nu știm dacă într-adevăr a trăit cu lupii și a fost hrănit de fiare. Nu știm nici dacă i s-a dat vreun nume. Însă povestea lui este o sursă documentară importantă pentru cercetătorii care încearcă să afle răspunsul la întrebarea: Cât din noi reprezintă produsul culturii, educației, mediului în care ne ducem existența, și cât e rodul genelor, al factorilor înnăscuți? De fapt, ce ne face cu adevărat umani?

Cum e posibil?

Animalele au instincte de protejare a puilor neajutorați, care funcționează și în cazurile în care micuțul respectiv este om. Astfel, ele adoptă copii care ajung membri ai haitei cu drepturi depline, uneori jucând chiar rolul de lideri. Oamenii de știință au observat că acești copii își dezvoltă excesiv vederea, simțul olfactiv și auzul, însă nu și graiul articulat, comunicarea rămânând instinctivă. Dezvoltarea vorbirii are loc la om până la vârsta de 7 ani, iar dacă micuțul pierde această perioadă, nu va mai învăța niciodată, creierul lui fiind adaptat altor nevoi. Știe să urle ca lupii, să mormăie ca urșii, să grohăie ca porcii, să latre sau să behăie, în funcție de specia care l-a crescut. Prognosticul recuperării acestor copii sălbăticiți este minim, chiar dacă sunt înconjurați de afectivitate și au parte de cei mai buni psihologi. Copiii care au crescut în sălbăticie nu dispun de competențele sociale de bază care sunt în mod normal învățate în procesul de culturalizare. Nu pot învăța să folosească toaleta, nu pot merge în poziție verticală. Adesea, prezintă tulburări mintale. Este aproape imposibil ca astfel de copii să redevină membri relativ normali ai societății. De obicei, nu trăiesc mult după ce au fost aduși în civilizație. Este dificil de stabilit dacă ar fi avut o speranță mai mare de viață în mijlocul animalelor.

Povești incredibile, dar adevărate

Relatări despre copii care au fost crescuți de jivine există din cele mai vechi timpuri, întâmplări reale sau legende, cum ar fi cea a fraților Romulus și Remus, alăptați de o lupoaică. Până în prezent, au fost descrise circa 100 de cazuri, dintre care două sunt din România. Copiii crescuți de urși, lupi, păsări, maimuțe, porci, antilope, jaguari, oi au ajuns și subiecte de film, cele mai îndrăgite fiind desenul animat „Cartea Junglei“ și serialul „Tarzan, omul maimuță“. Dar acestea sunt ficțiuni, cazurile reale nu sunt deloc amuzante. Iată cîteva dintre acestea: 
– Victor din Aveyron (1788-1828) a fost găsit la vârsta de 12 ani, după ce își petrecuse cea mai mare parte a copilăriei în pădure. De trei ori a evadat de la familia în grija căruia era și s-a întors în pădure. Medicul Jean Marc Gaspard Itard, care a lucrat cu băiatul timp de cinci ani, a încercat să-l învețe să vorbească, dar fără succes. 
– Peter (1725-1785) a trăit într-o pădure din Germania o perioadă necunoscută de timp mâncând plante și umblând în patru labe. Nu a învățat să vorbească. Mormântul lui se află în curtea bisericii St. Mary, Northchurch, din Marea Britanie.
– John Ssebunya a fost găsit în 1991 în Uganda, de către un fermier. Băiatul de aproximativ cinci ani trăise în compania maimuțelor. Fugise de acasă în 1988, după ce văzuse cum tatăl lui îi ucisese mama. A fost îngrijit într-un orfelinat și a învățat să vorbească. Astfel, John a povestit cum s-a împrietenit cu maimuțele și cum acestea l-au hrănit și l-au învățat să-și caute hrana și să se cațere în copaci. John este astăzi complet reabilitat și lucrează ca interpret în cercetările asupra comunicării între maimuțe.
– Rochom Pn’gien din Cambogia a fost prinsă pe 13 ianuarie 2007 furând alimente de la o fermă. Polițistul care a investigat cazul a constatat că e chiar fiica lui, dispărută împreună cu sora ei cu câțiva ani în urmă, în junglă. Rochom mai știa câteva cuvinte, printre care „mamă“ și „tată“. Ani de zile n-a rostit alte cuvinte, n-a reușit să învețe să meargă în picioare și nici n-a acceptat haine. După trei ani a fugit în junglă. 
– Oksana Malaya a fost găsită în 1992, mârâind și dezvelindu-și dinții, în timp ce stătea în patru labe. Părinții ei alcoolici o băteau, au neglijat-o, astfel că fetița s-a împrietenit cu niște câini, iar animalele au învățat-o să supraviețuiască. Avea opt ani când a fost găsită în Ucraina. Înțelegea ceea ce îi spuneau oamenii, astfel că, în scurt timp, fetița-câine a putut merge la școală, a învățat să brodeze și să cânte. Cei mai buni prieteni ai ei sunt și acum câinii. 
– Ivan Mishukov s-a născut în 1992. Pe la patru ani, a fugit de acasă, de la părinții lui alcoolici. Câinii l-au apărat, l-au hrănit și l-au încălzit în nopțile de iarnă. La vârsta de șase ani, poliția a reușit să-l captureze, lăsându-i mâncare ca momeală. Totuși, băiețelul a scăpat de trei ori, luând pachetul cu alimente. Și-a revenit uimitor, iar la vârsta de 11 ani, Ivan a intrat la școala militară.
– În februarie 2002, un copil a fost găsit în apropierea Făgărașului, mâncând dintr-un leș. Se crede că a trăit în sălbăticie ani de zile, sub protecția maidanezilor din zonă. Arăta a copil de patru ani, dar după dantură, avea 7. Avea rahitism, anemie, burta umflată și degerături la picioare. După o săptămână, a fost identificat ca Traian Căldărar, pierdut de părinți în urmă cu trei ani. După ce a fost reeducat la un orfelinat din Brașov, a ajuns înapoi, la mama lui în vârstă de 23 de ani din Viștea de Jos.  Copilul și-a revenit și joacă fotbal. 
– Amala și Kamala au fost două fetițe crescute de lupi, într-o pădure din India. Au fost găsite în 1920 și trimise la orfelinat. Erau foarte active noaptea și vedeau bine pe întuneric. Mâncau carne crudă și urlau. Amala a murit în 1921, în urma unei infecții la rinichi. Rămasă singură, Kamala a început să deprindă anumite obiceiuri, reușind să stea dreaptă și să pronunțe câteva cuvinte. A murit în 1929, din cauza unei uremii.

Urmăriți Monitorul Expres și pe Google News

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Perioada de verificare reCAPTCHA a expirat. Vă rugăm să reîncărcați pagina.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!
- Advertisment -

Cele mai populare

Web design Brasov

COMENTARII RECENTE