La graniţa a două lumi. Şi a două religii: Un brașovean a grăbit căderea Constantinopolului

l În 1453, armurierul Orban din Braşov a construit cel mai mare tun din acea vreme, cu care sultanul Mehmed al II-lea a reuşit să distrugă zidurile legendarei capitale ctitorite de primul împărat creştin, Constantin cel Mare
l Tunul lui Orban, „tunul Basilic“ sau „Great Bombard“, cum a rămas cunoscut în arhivele istoricilor, a decis soarta a două imperii

„In hoc signo vinces“. „Întru acest semn vei birui“ sunt cuvintele care i s-au arătat pe cer, sub semnul Crucii, împăratului Constantin cel Mare. Noaptea, în vis, Mântuitorul i-a vorbit, cerându-i să pună pe steagurile armatei semnul Său. Era înainte de bătălia de la Podul Milvian împotriva prigonitorului de creştini Maxentius, în 12 octombrie 312 dH. Şi crucea a biruit. Tot sub semnul Crucii lui Hristos, primul împărat creştin din istorie a întemeiat pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion (Bizanţ) oraşul Constantinopol. Reconstruit şi apărat cu ziduri puternice, Konstantinoupolis („oraşul lui Constantin”) a fost declarat noua capitală a Imperiului Roman pe 11 mai 330 d.H. Soarta a făcut ca cetatea ctitorită de Constantin cel Mare să sfârşească de mâna turcilor conduşi de Mehmed al II-lea. Tot destinul a ales ca ultimul împărat bizantin care şi-a dat viaţa încercând să apere ultimele metereze ale cetăţii, ca un adevărat soldat, să fie tot un Constantin. Constantin al XI-lea. În istorie, anul 1453 înseamnă Căderea Constantinopolului. A fost anul în care s-a stins bătrânul imperiu al Bizanţului pentru a face loc Imperiului Otoman. Iar omul care a înclinat balanţa istoriei între învins şi învingător a fost un braşovean. Armurierul Orban, sau Urban după unii istorici, a construit cel mai mare tun al timpurilor sale. L-a oferit întâi împăratului Constantin, dar, vlăguit de războaie, Bizanţul nu a avut bani să cumpere invenţia. Atunci, braşoveanul l-a vândut ambiţiosului sultan de numai 21 de ani, Mehmed al II-lea. Iar tunul lui Orban, „tunul Basilic“ sau „Great Bombard“, cum a rămas cunoscut în arhivele istoricilor, a decis soarta celor două imperii.

Cel mai mare şi cel mai bogat oraş din Europa

Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol a fost una dintre deciziile care au marcat viitorul lumii civilizate. Cealaltă decizie crucială luată de Constantin cel Mare a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului Roman. La Niceea, unde s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, în anul 325, sfinţii părinţi au alcătuit prima parte a simbolului de credinţă, prin care mărturisim că Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de-o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut“. Aşezat la cumpăna dintre lumi, încercat de valurile unei istorii zbuciumate, asediat de mai multe ori, dar cucerit o singură dată, în 1204, în Cruciada a patra, Constantinopol, capitala Imperiului bizantin – a Răsăritului creştin, a dăinuit timp de 11 veacuri sub semnul întemeietorului său: „In hoc signo vince“. În secolul al XII-lea, Constantinopolul era cel mai mare şi cel mai bogat oraş din Europa. Anul 1453 avea să-i schimbe soarta şi mersul lumii. Deşi evoluţia şi tendinţa Imperiului Otman puteau fi previzibile, creştinătatea nu a fost cu mult mai mult pregătită să înfrunte urgia care se pusese în mişcare sub flamura verde a tânărului sultan Mehmed al II-lea, chiar sub zidurile Constantinopolului.

Ameninţarea otomană

În primele zile ale lunii aprilie 1453, Mehmed al II-lea a strâns în jurul Constantinopolului cea mai numeroasă armată pe care otomanii au ridicat-o vreodată. Abandonat de Occident şi de toţi aliaţii, Constantin al XI-lea se afla în faţa celei mai mari forţe militare a Europei din secolul al XV-lea. Unii istorici susţin că există mărturii care vorbesc despre 160.000 până la 200.000 de soldaţi. Peste 10.000 erau ieniceri, adică soldaţi de elită. Ienicerii erau luptători fanatici religioşi, extrem de disciplinaţi, superantrenaţi şi cu o uşurinţă de deplasare greu de egalat. 60.000 erau soldaţi din trupele regulate sau trupe oferite de vasali. Armata era completată cu imami şi dervişi, dar şi o serie de negustori dornici de îmbogăţire. Armata de uscat era completată cu două arme esenţiale: flota otomană, cu 15 galere, şi artileria.
În spatele zidurilor, Constantin al XI-lea, împăratul Bizanţului, trebuia să îmbărbăteze o armată formată din 5.000 de greci, 2.000 de străini rămaşi în cetate după instalarea blocadei. 200 de arcaşi trimişi de Papa Nicolae al V-lea şi 700 de genovezi erau singurul sprijin trimis de Apus la chemările disperate ale lui Constantin. El mai avea şi o flotă slabă, cu cel mult opt vase de război şi o artilerie slăbită, demodată, cu muniţie puţină şi de proastă calitate. Singurele avantaje ale Constantinopolului erau poziţia strategică a cetăţii şi soliditatea zidurilor de apărare care fuseseră mereu consolidate.

Asediul a durat şapte săptămîni

Asediul propriu-zis al cetăţii a început la 7 aprilie şi a durat şapte săptămâni. „La 22 aprilie, oraşul, cu împăratul în frunte, a rămas uluit în faţa unui spectacol extraordinar şi terifiant: navele turceşti se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul nopţii precedente, sultanul reuşise să
transporte pe uscat ambarcaţiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline şi vasele au fost puse pe roţi şi trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de «netrebnici», potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziţia sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanţ, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri. Situaţia oraşului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia în timpul nopţii vasele turceşti din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o trădare şi a fost preîntîmpinat. Între timp, bombardamentul violent al oraşului, neîntrerupt de mai multe săptămîni, a adus populaţia în pragul epuizării complete“, scrie A.A. Vasiliev, în Istoria Imperiului Bizantin (Ed. Polirom, 2010).

Profeţia despre sfârşitul oraşului

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul oraşului. Patru zile mai târziu, întreg oraşul a fost acoperit de o ceaţă deasă, un fenomen nemaiauzit în acele părţi în luna mai. După ce s-a ridicat ceaţa, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Sf. Sophia, iar lumini puteau fi văzute şi de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turceşti, înspre vest“. Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt, părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupţii vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. „Focul“ văzut a fost o iluzie optică datorată reflecţiei unui apus de soare roşu intens din norii de cenuşă vulcanică, aflaţi sus în atmosferă.

Ultima noapte a Bizanţului

Vechea capitală a Răsăritului creştin, prevăzând inevitabila catastrofă şi prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune şi lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulţimi de oameni au străbătut oraşul. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii pentru a opune o rezistenţă dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs, citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populaţia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii „se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie şi superioritate numerică; noi ne încredem în numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi, în al doilea rând, în braţele şi forţa noastră, care ne-au fost încredinţate de puterea dumnezeiască“. Constantin şi-a încheiat discursul astfel, scrie istoricul grec: „Vă rog şi vă implor să acordaţi onoarea şi ascultarea cuvenite comandanţilor voştri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului şi slujbei lui militare. Aflaţi aceasta: dacă respectaţi cu sinceritate toate câte vi le-am poruncit, nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.


Cea din urmă slujbă creştină în basilica Sf. Sofia

În seara aceleiaşi zile s-a celebrat o slujbă în catedrala Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creştină care s-a săvârşit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E. Pears a descris acea ceremonie: „Marea ceremonie din seara acelei zile a fost ultima slujbă creştină celebrată în biserica …Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creştină şi frumuseţea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul şi cardinalul, mulţimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană şi Apuseană; împăratul şi aristocraţii, ultima rămăşiţă a odinioară strălucitei şi curajoasei aristocraţii bizantine; preoţi şi soldaţi amestecaţi; constantinopolitani, veneţieni şi genovezi, toţi erau prezenţi, toţi realizând primejdia aflată în faţa lor şi simţind că, având în vedere pericolul iminent, rivalităţile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul şi camarazii săi de arme s-au împărtăşit cu «Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine» şi-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era în realitate o liturghie a morţii. Imperiul agoniza şi se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârşită public în cea mai frumoasă biserică şi înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare şi a naşterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitoreşti din istorie, aceea a ultimei slujbe creştine în Sf. Sofia este cu siguranţă printre cele mai tragice“ (A.A. Vasiliev, în Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010).

Tunul lui Orban îşi face intrarea în istorie

Cel mai important rol în asediul Constantinopolului l-a avut artileria. Practic, în acest asediu artileria grea îşi face intrarea în istorie, pretinzând rolul principal pentru următoarele secole. Tunurile mici ale
Constantinopolului nu puteau să fie comparate cu noua artilerie grea a turcilor. S-a văzut pentru întâia oară ce înseamnă calibrul deosebit de mare şi greutatea obuzelor. Cronicarii vremii vorbesc de 14 baterii a câte 4 tunuri fiecare. Multe din tunuri au fost fabricate la locul la care au fost folosite, la fel şi ghiulele. Cel mai vestit tun a fost cel confecţionat la Adrianopol de către meşterul Orban, inginerul braşovean ajuns în serviciul sultanului. Istoricul britanic Steven Runciman, cunoscut bizantolog, face o descriere a invenţiei lui Orban: „lungimea ţevii tunului era de 8,12 m, diametrul ţevii era diferit (81,28 cm, la chiulasă, unde se băga praful de puşcă, şi 243,84 cm în partea de dinainte, în locul unde se introduceau ghiulele). Greutatea ghiulelelor era de circa 60,9 kg. Erau trase la o distanţă de aproape patru kilometri. A fost nevoie de două luni pentru a fi transportat de la Adrianopol până sub zidurile Constantinopolului“. Deşi atât de puternic la vremea aceea, tunul avea câteva probleme: nu avea mare precizie, iar încărcarea sa dura trei ore. Totuşi, tunul lui Orban şi-a făcut datoria timp de şase săptămâni după care s-a prăbuşit sub propriul său recul.

Fiecare tun era tras de 60 de perechi de boi şi câte 200 de oameni

Fiecare dintre aceste tunuri-gigant a fost amplasat pe câte un transportor lung de peste 30 de metri, tras de 60 de perechi de boi având pe fiecare latură câte 200 de muncitori-sprijinitori, câte o echipă de 200 de muncitori care netezeau drumul şi echipe de dulgheri care făceau podeţe peste eventualele denivelari sau curgeri de apă. Proiectilele sferice din piatră şi chiar din marmură erau transportate în care trase de trei perechi de boi. În lucrarea „Istoria Turcilor“, istoricul Mustafa Ali Mehmed recunoaşte aportul tunului lui Orban (,,armurier originar din Transilvania“) şi arată că din tunurile lui „se putea trage de puţine ori pe zi, dar de fiecare dată produceau pagube mari“. Orban a folosit o tehnologie specială, care includea turnarea fontei în forme de lut.

Asaltul final

Asaltul final a început în noaptea de luni spre marţi, 28 spre 29 mai, la ora 1,30, şi s-a dat pe toate cele trei laturi ale triunghiului care forma oraşul, dar mai intens a fost pe latura terestră a zidurilor. Primele două valuri au fost respinse. Disperat, Mehmed al II-lea a ordonat folosirea trupelor de rezervă şi a ienicerilor. Luptele au continuat până spre ziuă când, la un moment dat, genovezul Giovanni Giustiniani, cel care conducea apărarea Constantinopolului a fost rănit în piept şi a fost nevoit să se retragă însoţit de soldaţii săi. Acest fapt a produs confuzie în rândul apărătorilor epuizaţi, şi, copleşiţi de numărul turcilor, rezistenţa lor a fost, în cele din urmă, înfrântă. Turcii au reuşit să pătrundă în oraş, în jurul orelor 9-10 ale dimineţii de 29 mai. Au mai avut loc lupte şi în oraş, dar soarta capitalei era deja pecetluită. Împăratul Constantin al XI-lea, care a luptat cot
la cot cu apărătorii oraşului în timpul asaltului final, a fost ucis fără ca trupul său să poată fi găsit, în
ciuda tuturor eforturilor sultanului.

Trei zile şi trei nopţi de jafuri

Potrivit obiceiului, după cucerire a urmat un jaf cumplit al oraşului şi masacrarea populaţiei (40.000
morţi), timp de trei zile şi trei nopţi. În jurul amiezii, sultanul Mehmed al II-lea a intrat în mod solemn în oraş şi a mers direct în biserica Sfînta Sofia, însoţit de un imam. Aici a rostit o rugăciune de mulţumire lui Allah, apoi a pătruns în altar, a urcat pe Sfânta Masă, călcând în picioare tot ceea ce se afla pe ea. Apoi, imamul a rostit o rugăciune, iar din acel moment Sfînta Sofia a devenit moschee. Gestul a fost simbolic şi marchează încheierea istoriei de peste un mileniu a Imperiului Roman de Răsărit. După aceea, Mehmed al II-lea şi-a stabilit reşedinţa în palatul imperial de la Blacherne.

Cărţile au fost aruncate în foc

În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărţile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăţi, călcate în picioare sau vândute pe un preţ de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas sau Doukas, un cronicar bizantin al vremii, importantă sursă pentru istorici, un număr enorm de cărţi au fost încărcate în căruţe şi risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărţi, lucrările lui Aristotel şi Platon, scrieri teologice şi multe altele erau vândute pentru o monedă de aur; ferecăturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse şi Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc şi turcii mâncau carne fiartă pe acest rug. Totuşi, unii istorici, printre care arheologul şi cercetătorul Fiodor Uspenski, cred că „turcii, în 1453, au acţionat cu mai multă blândeţe şi umanitate decât cruciaţii care au cucerit Constantinopolul în 1204”.

„Orban dacul“ şi-a găsit sfârşitul odată cu Constantinopolul

Orban dacul, aşa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic Chalcocondil în lucrarea intitulată „Expuneri istorice“, era născut în Braşov, Transilvania. Când a intrat în armata lui Mehmed al II-lea, Orban era un bărbat „între două vârste, cu mustaţă blondă şi obrajii rumeni“. Orban este descris de un contemporan drept o persoană de „etnie maghiară şi un meşter foarte competent“. Există istorici care consideră că Orban ar fi putut să fie german, dat fiind numărul mare de armurieri germani care serveau în armata maghiară. Majoritatea istoricilor spun că el a vrut să-i servească pe creştini, dar n-a putut rămâne în tabăra bizantinilor, mai ales pentru că nu-şi putea pune în aplicare invenţia, din lipsa fondurilor. Mehmed al II-lea i-a pus însă la dipoziţie tot ce era necesar pentru a-şi instala atelierul în vecinătatea oraşului Adrianopol (Edirne de azi). Construcţia primului tun-gigant a durat trei luni şi a depăşit tot ce fusese realizat în domeniu până la acea dată. Tunul lui Orban a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de mare putere, proiectate ulterior, lansând până astăzi moştenirea principiului sau de funcţionare. „Orban dacul“ este considerat pionierul artileriei moderne. Dar, după căderea Constantinopolului nu s-a mai auzit de el. Se spune că armurierul braşovean şi echipa sa au fost probabil ucişi în timpul asediului, când unul dintre tunuri a explodat, eveniment care nu era neobişnuit în acele timpuri.

Încercările catedralei Sf. Sofia

Catedrala Sfânta Sofia (Aghia Sofia/ în greacă, Sancta Sophia – în latină, Ayasofya – în turcă) sau Biserica Sfintei Înţelepciuni este vechea catedrală a oraşului Constantinopol ridicată de Constantin cel Mare şi transformată de Mehmed al II-lea în moschee. Acum, monumentul este muzeu protejat de UNESCO. Este considerată drept una dintre marile clădiri ale lumii, reprezentînd un punct de referinţă în istoria arhitecturii. Prima biserică cu acest nume a fost construită pe locul înalt unde existase anterior un templu dedicat zeiţei Artemis, pe acropolisul vechiului Byzantion. În anul 404, biserica a fost incendiată. În 415, împăratul Theodosie al II-lea a reconstruit-o. Edificiul a fost apoi devastat şi incendiat de mai multe ori şi a suferit pagube la cutremure. În timpul Cruciadei din 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic. Jaful a durat trei zile, timp în care lăcaşul a fost golit de icoane preţioase încadrate de aur, argint şi pietre preţioase, de candelabre din argint şi aur, de cruci încrustate şi ele cu pietre preţioase şi de alte relicve rare. Cutremurul din 1348 a provocat o nouă prăbuşire a cupolei, iar restaurarea s-a putut realiza numai prin colectă publică, deoarece imperiul intrase deja în declin. După căderea Constantinopolului şi tranformarea Sf. Sofia în moschee, în primele decenii lăcaşul nu a pierdut nimic din uimitoarele lui decoraţiuni, mozaicuri sau fresci. Turcii au adăugat în timp însă patru minarete şi construcţii mărunte: fântână, orologiu şi mausolee. În anii 1847-1849 edificiul a fost din nou restaurat. În anul 1935, prin decizia preşedintelui turc Kamal Atatürk, Sfânta Sofia a fost secularizată şi transformată în Muzeul Ayasofya. O misiune UNESCO din anul 1993 a raportat că s-au observat degradări, iar de atunci s-au început lucrări de restaurare şi acoperire.

Legenda Liturghiei neterminate

O legendă creştină populară relatează că, în momentul intrării turcilor, în Sf. Sofia se celebra Sfânta Liturghie. Când preotul care ţinea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe otomani în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui, iar el a pătruns şi s-a făcut nevăzut. Se spune că, atunci când Constantinopolul va fi din nou un oraş al creştinilor, preotul va ieşi din zid şi va continua Liturghia. Cu ani în urmă, ghizi locali obişnuiau să le arate turiştilor, într-unul din colţurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Acest mormânt anonim nu este însă cu adevărat cel al lui Constantin, locul unde a fost înmormântat ultimul împărat al Bizanţului fiind necunoscut.