l Elena Densușianu Pușcariu a fost prima femeie profesor universitar în domeniul medical și prima femeie profesor de oftalmologie din lume
Elena Densușianu Pușcariu a deschis drumuri într-o lume dominată de bărbați și a devenit un simbol al excelenței în medicina românească. A fost prima femeie profesor universitar în domeniul medical și prima femeie profesor de oftalmologie din lume. S-a născut la Făgăraş, pe 3 martie 1875, şi a fost fiica lingvistului Aron Densuşianu şi sora lui Ovid Densuşianu, poet, critic şi istoric literar.
Și-a luat doctoratul la 24 de ani
În 1899, la numai 24 de ani şi-a luat doctoratul. S-a specializat la Paris în anatomo-patologie, unde a lucrat alături de importante personalităţi medicale. Întoarsă în ţară, a ocupat pe rând funcţiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi, medic secundar al Serviciului de „Boale de Ochi“, docent în oftalmologie al Facultăţilor de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, asistent al „Clinicei Oftalmologice“ din Bucureşti, apoi şef de clinică.
Prima la o catedră de oftalmologie
Un moment foarte important în cariera sa a fost anul 1920, când catedra de oftalmologie de la Iaşi a devenit liberă, s-a prezentat la concurs și a reuşit să obţină postul, preluând totodată conducerea clinicii de specialitate și devenind astfel prima femeie profesoar universitar de medicină din România şi prima din lume la o catedră de oftalmologie.
Când a preluat Clinica de Oftalmologie din Iaşi, baza materială a clinicii era o cutie cu lentile pentru ochelari. Timp de 20 de ani, între 1920 şi 1940, Elena Densușianu a organizat o instituţie spitalicească la nivelul celor din străinătate, a reușit să aducă cele mai perfecţionate instrumente şi aparate medicale și a pledat pentru înființarea unei biblioteci de specialitate.
Braşoveanca a dovedit că pe lângă un doctor excelent, era şi un bun manager, a crescut numărul de paturi, saloane, laboratoare, săli de operaţie, a înfiinţat camera de mulaje (realizate după cazuri din clinică), camera obscură, astfel că, în primii 10 ani, la clinica pe care o conducea s-au realizat peste 2.500 de intervenţii.
A deschis ochii serviciului sanitar
Membră a Societăţilor de Oftalmologie din Anglia, Franţa şi Italia, a susţinut numeroase conferinţe de specialitate. A publicat peste 100 de lucrări de specialitate ca unic autor sau în colaborare cu personalităţi din lumea medicinei, cum ar fi Victor Babeş sau Gheorghe Marinescu. Studiile ei au apărut în ţară, dar şi în străinătate. În 1913, a publicat „Instrucţiuni populare pentru prevenirea orbirei“, distribuită în şcolile, gările şi primăriile din toată ţara, cuprinzînd instrucţiuni de profilaxie şi prim ajutor. Cele două cursuri apărute în 1927 cuprind expuneri clinico-experimentale, terapeutice, date despre istoria medicinei, hărţi, fotografii şi desene color realizate de ea pe baza cazurilor din clinică. În 1931, pe baza cercetărilor proprii, a ajuns la concluzia că în România 3.000 de persoane îşi pierdeau anual vederea, deşi majoritatea puteau fi salvate. Pentru prevenirea bolilor oculare propunea măsuri moderne: campanii de informare, înfiinţarea unui serviciu de oftalmologie la cel puţin două judeţe, crearea de echipe mobile de specialişti pentru efectuarea de examene şi intervenţii oftalmologice, gratuitate pe calea ferată a bolnavilor care trebuie să călătorească pentru a fi trataţi într-un centru oftalmologic, examinarea tuturor şcolarilor, înfiinţarea unor clase speciale pentru ambliopi.
A descoperit un tratament al cataractei la bolnavii de diabet
În 1925 a propus un tratament al cataractei la bolnavii de diabet. Iar prima descriere exactă a trahomului (conjunctivita granulomatoasă) pe plan Mondial, în 1914, îi aparţine tot Elenei Puşcariu. A descris un semn particular în neurosifilis, care îi poartă numele. În lucrările publicate a descris pe larg trei noi metode în chirurgia oftalmologică, a abordat problema traumatismelor oculare datorate războiului şi a prezentat numeroase procedee de chirurgie plastică. Cele mai importante tratate de oftalmologie îi citează contribuţiile, în special cele privitoare la tumorile oculare, oftalmie simpatică, conjunctivită, glaucom, trahom sau diferite tehnici operatorii. „Executând un mare număr de operaţiuni, am putut să-mi dau seama de insuficienţa unor metode, ceea ce m-a făcut să imaginez metode personale, care mi-au dat cele mai bune rezultate în toate cazurile în care le-am întrebuinţat”, scria într-una dintre lucrările sale.
A salvat copii de la orbire
Elena Densușianu Pușcariu a promovat întreaga sa viață profilaxia şi prevenirea orbirii, prima lucrare pe acest subiect fiind publicată încă din 1913 (“Instrucţiuni populare pentru prevenirea orbirii”). A reluat această temă ulterior, în alte articole, vorbindu-le mamelor despre cum își pot proteja copiii de diverse afețiuni oculare, solicitând înființarea a cel puţin unui centru oftalmologic pentru două judeţe și efectuarea controalelor periodice.
La 88 de ani, publica la Paris
În anul 1927, Elena Puşcariu a devenit preşedintele Societăţii de Medici şi Naturalişti din România, prima societate ştiinţifică românească, înfiinţată la Iaşi, în anul 1833.
Chiar şi după ce a ieșit la pensie Elena Densuşianu-Puşcariu și-a continuat activitatea științifică, făcând o serie de cercetări care corelau oftalmologia cu geriatria, iar la vârsta de 88 de ani a publicat la Paris o lucrare foarte apreciată, care explica o serie de sindroame oculare pe o bază cu totul originală. Savanta a fost una dintre cele mai strălucite reprezentante ale oftalmologiei româneşti şi europene, a scris peste o sută de lucrări ştiinţifice, publicate în volume şi reviste româneşti şi străine.

Se împlinesc 60 de ani de la moartea sa
În paralel cu preocupările medicale, Elena Densuşianu-Puşcariu a fost şi scriitoare („O crimă socială” sau ”Urmările lipsei unei legi pentru căutarea paternităţii“), artist plastic şi traducătoare. Şi-a continuat activitatea clinică şi literară şi după pensionare, publicând în diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate. A tradus „Basme din Transilvania“, de Friedrich Müller. A fost căsătorită cu Emil Puşcariu, profesor de histologie la Facultatea de Medicină din Iaşi, creator al Institutului antirabic din Iaşi (al patrulea din lume), politician, pictor, urmaș al neamului de cărturari Puşcariu.
A murit în 1966, la Iaşi. În memoria sa, serviciul oftalmologic al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi poartă azi numele Clinica I Oftalmologică „Prof. dr. Elena Puşcariu”.

Prima femeie medic din România
Maria Cutzarida-Crătunescu, născută în 1857, a fost prima femeie medic din România. Și prima femeie doctor în medicină din România. A început liceul în România, dar a ales să absolve studiile la Zürich și să se înscrie, în 1877, la Facultatea de Medicină din Zürich, pe care a continuat-o în Montpellier, unde și-a susţinut și licenţa. A luat doctoratul în 1884, cu lucrarea – „Despre hidroree și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin”, fiind prima femeie cu o astfel de calificare din toate țările est-europene.
Devine astfel prima femeie medic, prima femeie Doctor în Medicină din România și prima specialistă în „boli ale femeilor și copiilor” din sud-estul Europei. Ziarele românești „Familia”, „Telegraful de București”, „Pressa” și „Românul” anunţau cu mare mândrie aceste titluri obţinute de Maria Cutzarida Crătunescu și salutau revenirea ei în ţară.

Obţine calificativul „Magna cum laude” la examenul de echivalare a diplomei de medic în România, este elogiată în presa vremii, dar cu tot acest palmares unic, la care se mai adaugă și medalia „Bene Merenti” clasa a II-a oferită de regele Carol I în 1884 pentru publicaţiile sale știinţifice, cererea sa de colaborare ca medic secundar la Spitalul Brâncovenesc secţia „Boli ale femeilor” este refuzată în 1884.
Este primită abia un an mai târziu în aceeași poziţie, dar ca voluntar, oferind astfel consultaţii gratuite, la Spitalul Filantropia. Pentru a supravieţui, și-a deschis un cabinet particular (1884-1904) în București.
A înfiinţat în 1897 Societatea „Materna”, iar în 1899 a deschis prima creșă din ţară. La congresele internaţionale de la Paris, Bruxelles și Copenhaga. Valoarea ei profesională este apreciată peste hotare.
Dr. Maria Cutzarida Crătunescu este solicitată încă din 1885 de un pașal turc la Constantinopol (Istanbul, Turcia) pentru a asigura asistenţa medicală a soţiei sale și pentru a locui acolo, contra sumei de 60.000 de lei pe an (o sumă de șase ori mai mare faţă de necesităţile unei familii bucureștene din clasa de mijloc), dar după un an decide să se întoarcă în București. Primește, de asemenea, oferta de a deveni medic al curţii imperiale din Japonia, dar rămâne în România.
În timpul Primului Război Mondial s-a implicat direct în îngrijirea pacienţilor din Spitalul Militar temporar nr. 134. După război s-a retras din activitatea medico-socială. La 16 noiembrie 1919, moare în urma unor problemele cardio-renale. Avea 62 de ani.
O româncă, prima femeie medic legist din Europa
Situația femeilor-medic în România a fost de asemenea influențată de contextul socio-politico-economic și religios în care acestea au trăit. După 1879, Regina Elisabeta a fondat la București Institutul Surorilor de Caritate „Sf. Elisabeta”, deoarece era necesară instruirea infirmierelor spre a fi apte pentru război. După succesul Mariei Cutzarida-Crătunescu, printre primele studente de medicină din țară, la București, s-au numărat Hermina Walch-Kaminski, Olga Tulbure-Secară și Cornelia Chernbach. De remarcat că, prima femeie medic legist din Europa a fost dr. Maria Ropală Ciherschi.

În perioada Marelui Război, absolventele de medicină au contribuit la activitățile sanitare de pe front, multe dintre ele fiind decorate la final de război, dar unele au rămas în anonimat. Un exemplu este cel al dr. Mariei Molănescu-Maistorovici, care a activat la Mărășești.
Medicul Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România
Florica Bagdasar, născută Ciumetti, a fost prima femeie ministru din România. A deținut portofoliul de ministru al Sănătății în perioada 1946-1948. A fost medic cu specialitatea neuropsihiatrie infantilă, cu studii la Harvard, și a avut o contribuție importantă la eradicarea malariei. A absolvit Medicina în 1925 și a obținut apoi diploma de doctor în medicină și chirurgie. S-a căsătorit cu medical Dumitru Bagdasar. Amândoi au urmat cursuri de specializare în America. Florica Bagdasar a urmat cursuri de sănătate publică la Harvard. Au revenit în 1929. Florica Bagdasar s-a dedicat asistenței neuropsihiatrice și educaționale a copilului. A contribuit la apariția primului abecedar numit „Carte pentru toți copiii” și a elaborat un nou manual de aritmetică, materiale didactice care aveau scopul de a-i atrage pe copii și de a-i face să învețe cu plăcere.

În 1946 a contribuit la înființarea Centrul de Igienă Mintală din București destinat tratării copiilor cu deficiențe mintale și tulburări de comportament. Ca director al instituției, ea a adunat lângă ea experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți, o echipă specială pentru tratarea problemelor copiilor.
În 1946, a făcut parte din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris. De la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm cu scopul de a solicita ajutorul suedezilor pentru România devastată de război.
După decesul soțului Dimitrie Bagdasar care ocupa funcția de ministru al Sănătății în timpul Guvernului Petru Groza, Florica Bagdasar a fost numită succesoarea soțului său. A ocupat portofoliul de la Sănătate în perioada 1 decembrie 1946-28 august 1948. Apoi, a căzut în dizgrația comuniștilor și a fost la un pas de a fi condamnată la moarte. Catalogată dușman al poporului, campania dusă împotriva medicului Florica Bagdasar a culminat în ianuarie 1953, cu un articol de fond din ziarul Scânteia, unde era acuzată de „cosmopolitism, de ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”. A rămas fără nici un venit și fără casă. Abia la finalul anului 1956 a fost „reabilitată”. A trăit în România până la sfârșitul vieții, în 1978.
Prima femeie medic cu diplomă, în SUA
Elizabeth Blackwell (1821-1910), cu origini britanice, a fost prima femeie din SUA care a obţinut o diplomă de medic, în 1849. Deși peste zece școli de medicină au refuzat-o pentru că era femeie, într-un final a reușit să fie acceptată la Geneva Medical College din New York. Teza sa despre febra tifoidă, apărută în 1849 în Buffalo Medical Journal, a devenit primul articol medical publicat realizat de o studentă din SUA. Parcursul său profesional a fost dificil, fără succes în găsirea unui loc de muncă. În 1857 a devenit cofondatoarea unei infirmerii pentru femei și copii, oferind în același timp o soluţie pentru cele care doreau să profeseze în domeniul medical.
S-a deghizat în bărbat ca să fie chirurg
În lumea medicală, femeile au fost greu acceptate. Instruirea oficială a infirmierelor a fost etapa care a precedat acceptarea femeilor în profesia medicală. Un merit aparte l-a avut Florance Nightingale, care a fondat o școală pentru infirmiere.
În anii 1800, se remarcă Margaret Bukley o femeie curajoasă, care, timp de 50 de ani, s-a deghizat în bărbat, sub numele de James Barry, pentru a putea profesa în chirurgie. Abia la moartea sa, în 1865, s-a descoperit că celebrul chirurg era femeie. Cum reuşise o femeie de doar 1,52 m să se dea, toată viaţa ei adultă, drept bărbat?
În 1809, Margaret a preluat numele unchiului său, James Barry, și a intrat la Facultatea de Medicină din Edinburgh, una dintre cele mai bune din Europa. Ea purta o haină lungă şi platforme, pentru a părea mai înaltă. Colegii ei şi-au adus aminte că vorbea pe un ton piţigăiat, însă nu şi-au dat seama că era fată. Purta acea haină lungă, care-i masca silueta feminină, chiar și vara. James Barry era cât se putea de temperamental. Țipa la pacienţi, izbea de pereţi eprubete, ba chiar a provocat la duel un căpitan. Înjura şi flirta cu femeile. A devenit un chirurg de excepţie, ajungând la comanda spitalelor militare. Marea sa realizare a fost prima cezariană de succes din lume, în care atât mama, cât şi nou-născutul au trăit. A realizat premiera în 1826, pe o masă de bucătărie din Cape Town. Fără anestezie.






