l Momoloaia, mătușa dramaturgului Ion Luca Caragiale, a locuit în Schei și era nepoata negustorului brașovean Mihail Alexovici
l Și mama scriitorului era fiica unui cunoscut negustor din Braşov, Luca Chiriac Karaboa
Momolaia a fost nepoata unui bogat negustor șcheian și mătușa dramaturgului Ion Luca Caragiale. Când a murit Momoloaia, nimeni nu a stat s-o plângă. Au îngropat-o cu cerceii altei cucoane. Nici nu s-a răcit bine în mormânt, că rudele au și început să se certe pentru moștenire. Cucoana și-a revendicat cerceii și s-a ales cu bani buni de pe urma lor. Rudele, unele risipite prin țară, au deschis proces la Tribunal, ca să nu lase galbenii decedatei Ecaterina Momolo Cardini pe mâini străine. După un proces greoi, Ioan Luca Caragiale a pus mâna pe o parte din avere.
Brașoveanca din Schei s-a măritat cu un italian
Ecaterina Momolo Cardini, pe numele de fată Gheorghevici, era nepoata negustorului brașovean Mihail Alexovici, strămoșul lui Caragiale. Momoloaia era nepoată a Elenei, bunica dramaturgului. Adică era vară primară cu mama lui Caragiale. Și a locuit multă vreme în Șchei. Soțul ei, italianul Girolamo Cardini, zis Momolo, era supus austriac stabilit la București. Deținea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitații, unde a construit și primul local de teatru din București. La colțul Căii Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ținea cofetărie și restaurant, cu bucate făcute după rețete apusene și orientale. Specialitățile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele și înghețatele.
Bordel la Berlin
Momolo mai avea o sală mare de club, unde se țineau balurile mascate ale nobilimii. Momoloaia, crescută în Schei, femeie zdravănă, cu capul pe umeri, își băga nasul cu folos în afacerile soțului.
„La Berlin, mătușa lui Caragiale avea un mic hotel. Gurile rele spuneau, nu fără temei, că noaptea acesta se transforma în bordel. Banii luați de la prostituate au fost puși la păstrare, pentru zile negre. A ajuns să se bucure de ei Caragiale, după ce a primit moștenirea“, spunea prof. dr. Vasile Oltean, pe vremea când era director la Muzeul „Prima Școală Româească“.
Rudele Momoloaiei din Șchei erau cu stare, dar au murit când ea era încă tânără.
Trei milioane de galbeni
Italianul Momolo a murit în 1859, iar soția sa câțiva ani mai târziu. Circul în familie a început după moartea Momoloaiei. Că femeia lăsase în urmă destulă avere încât să strârnească vrajbă între neamurile care se revendicau moștenitori. În casa ei din București s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente. Femeie cumpătată, zgârcită spun alții, aceasta ascunsese în saltelele din salon bilete ipotecare și o pungă cu nouă mii de napoleoni de aur. S-au mai găsit giuvaiere de aur și smarald. În total, averea ajungea la peste trei milioane de galbeni.
Erau șase moștenitori principali, toți veri cu decedata. Unul dintre ei era pictorul Constantin Lecca, iar una dintre verișoare Ecaterina Caragiale, mama dramaturgului Ion Luca Caragiale. Ecaterina a semnat o procură în favoarea fiului, care a reprezentat-o la toate fazele procesului.

Datorii mari
Încurcăturile juridice s-au ținut lanț. La Tribunal s-a prezentat și Maria Tabay, o fostă slujnică de-a Momoloaiei, care pretindea că este fiica ei nelegitimă. Cerea toată averea, dar s-a ales doar cu puțini bani. Printre avocații moștenitorilor s-au aflat Take Ionescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Până în 1908 au avut loc 15 procese numai pentru moștenirea Momoloaiei.
Caragiale era cel mai grăbit dintre toți, pentru că avea mari datorii. Din cauza unor învârteli juridice, s-a certat cu un bun prieten. Într-o fază a procesului i s-a contestat statutul de copil legitim. Se cereau dovezi că mama sa, Ecaterina, a fost căsătorită legat cu tatăl său, Luca Caragiale.
Bani pentru autoexilul berlinez
Abia în 1904 sunt scoase la licitaţie moşia şi casa din Bucureşti rămase după Momoloaia. Vânzarea efectivă s-a realizat – tot din cauza unor contestaţii – în 1909. Între timp, graţie părţii lui de moştenire, Caragiale a dobândit o rentă lunară între 500 şi 1.000 de lei. Nu era o sumă exorbitantă, dar era suficientă pentru a asigura oricui, în acele vremuri, o viaţă onorabilă. În 1905 a murit Anastasia, sora tatălui său. Caragiale a câştigat la Tribunal şi averea acesteia. Toate aceste câştiguri târzii l-au făcut pe scriitor să-şi vadă visul cu ochii: în 1905, s-a stabilit cu familia la Berlin, cel mai cosmopolit oraş European din acea perioadă. A mai trăit şapte ani, în apartamente confortabile, fericit că se poate bucura de avantajele civilizaţiei şi de gustul nemţilor pentru muzică simfonică. Chiar dacă mai păstra, după cum mărturisește, dorul limbii române.

Proces nedrept pentru o piesă tradusă la Brașov
Celebrul scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost în timpul vieţii şi unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din ţară. El l-a reprezentat pe Caragiale în două procese grele. Procesul pentru obţinerea moştenirii Ecaterinei Momolo Cardini. Un alt proces celebru în care Caragiale l-a avut avocat este cel împotriva lui Constantin Al. Ionescu-Caion, un ziarist care acuza că piesa de teatru „Năpasta”, semnată de Caragiale, a fost plagiată după un autor ungur. Caion l-a calomniat pe Caragiale susţinând că „Năpasta” a fost copiată cuvânt cu cuvânt după drama „Nenorocul” a scriitorului ungur Kemeny Istvan. Și care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848, la Braşov. Iniţial, s-a dovedit că Ionescu-Caion a mințit. Și a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea corecţională pe timp de trei luni, la amendă şi plata daunelor. La recurs, însă, a fost achitat pentru că și-a recunoscut public întreaga ticăloşie.

Refuzat de profesorii şagunişti
În tinereţe, cu numeroase rude în Braşov, Caragiale a poposit de mai multe ori în oraşul de sub Tâmpa. În 1864 şi 1865, venit cu trupa de teatru Pascally, a jucat în spectacolul „Răzvan şi Vidra“ pe scena Teatrului Reduta de pe strada Hirsher. Împreună cu Eminescu, pe care l-a cunoscut la Giurgiu, Caragiale a fost copil de trupă.
Peste ani şi ani, dramaturgul a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna. Nu a fost acceptat. Nu pentru că nu ar fi fost competent pentru asta. Ci din cauza unei legi care îi defavoriza pe absolvenții din România. Pe vremea aceea nu erau primiţi la licee decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Se spune că Ion Luca Caragiale ar fi vrut să-l „mituiască” pe directorul de atunci al liceului brașovean, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur. După acest incident, Caragiale a renunţat la candidature de profesor la renumitul liceu.
„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”
Ion Luca Caragiale s-a autoexilat la Berlin în 1904, împreună cu familia. A plecat dezgustat şi scârbit de ţara în care trăise şi pentru care scrisese toată viaţa. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, spunea Caragiale înainte să plece.
Era mulțumit de noua lui viață, dar îl măcina însă dorul. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin. Bunul său prieten Alexandru Vlahuţă îi scria constant și îi cerea să revină în ţară. „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, îi scria dramaturgul lui Vlahuţă.

„Moartea îl atinsese rapid, așa cum își dorise”
La Berlin a fost nevoit să muncească din greu pentru a-şi putea întreţine familia. Scria mult, până târziu în noapte şi călătorea mult. „Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, descriu biografii ultima perioadă din viaţa dramaturgului. În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa, aceasta l-a găsit fără suflare. Momentul morţii este descris de Cella Delavrancea care se afla în casa lui I. L. Caragiale de la Berlin. „Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea.( … ) Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, scrie Cella Cella Delavrancea în volumul „Dintr-un secol de viaţă”.
Pe 14 iunie, sicriul lui Caragiale a fost depus într-un cavou al familiei, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamna aceluiaşi an, rămăşiţele dramaturgului au luat drumul spre România.
Curat, Caragiale!
Ironia sorții a făcut ca ultimul drum să fie marcat de o controversă ca în una dintre comediile sale. În ediţia de luni, 19 noiembrie 1912, a ziarului „Universul“, un ziarist scire despre cum s-a rătăcit, timp de două săptămâni vagonul morturar care aducea sicriul în ţară.
„Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri, pe neaşteptate, într-un vagon special, în gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (…) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinuieşte.
Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut.
Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară domnul Zlatro, o rudă apropiată“.
În realitate, oficial nimeni nu a confirmat povestea. Nici familia. O dezmint și cercetătorii biografiei dramaturgului. Curat, Caragiale!
Născut în 30 ianuarie 1852
Ecaterina Caraboa(sau Karaboa) – pe numele de fată – mama scriitorului, era fiica unui cunoscut negustor grec din Braşov, Luca Chiriac Karaboa. Ecaterina era a doua fiică a lui Luca Chiriac Karaboa, negustor şi membru al Companiei de comerţ oriental din Braşov, şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici.

Tatăl, Luca Caragiale, avocat, fusese în tinereţe actor şi, după o căsătorie ratată cu o actriţă, Caliopi Caloropulos, şi-a întemeiat o familie statornică alături de brasoveanca Ecaterina. Ca administrator de moşie, Luca Caragiale se stabilise în Prahova. Aici s-a născut, la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, Ion Luca, viitorul mare dramaturg român. S-a stins în somn în 1912. A fost adus în țară și înmormântat la cimitirul Bellu din București.
În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg „cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”. La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui Eminescu.
Caragiale rămâne un autor actual
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc: satirizarea moravurilor societăților românești ale sfârșitului secolului al XIX-lea, comicul de situație, de limbaj și de caracter, precum și crearea unor tipologii umane universale (politicianul corupt, cetățeanul turmentat, cuplul adulterin). Caragiale rămâne un autor actual prin critica sa socială, piesele sale fiind jucate des și cu real succes și astăzi.
Fluierat de spectatori la premiera comediei „O noapte furtunoasă“
Debutul literar și l-a făcut la 21 ani (1873), începând să colaboreze la revista umoristică „Claponul“. A fost coleg de redacție cu Eminescu la ziarul „Timpul“, unde mai lucra și Ioan Slavici. În noiembrie 1878 citește la „Junimea“ comedia „O noapte furtunoasă“. La premieră a fost huiduit și amenințat cu bătaia, de spectatorii care s-au regăsit în personaje.
La 13 noiembrie 1884 se prezintă pe scena Teatrului Național comedia „O scrisoare pierdută“. În 1885 scrie comedia „D-ale carnavalului“, iar în 1890 drama „Năpasta“.
Publică un volum de proză cu nuvelele „Păcat“ și „O făclie de Paște“.
Praznicele Momoloaiei
În mod normal, banii câștigași din moșteniri i-ar fi ajuns lui Caragiale să trăiască onorabil. Însă, la fel ca multe din personajele sale, dramaturgul era veșnic dator, și, după ce își plătea creditorii, cu banii rămași, dădea mese copioase prietenilor. El numea aceste ospețe „praznicele Mumuloaiei”. În 1905 a murit și Anastasia, sora tatălui său. A câștigat atunci la Tribunal și averea acesteia, în detrimentul unor rude mai sărace.






