Povești adevărate: Ileana, domniţa inimilor din Şchei

• În 1945, Principesa Ileana a cununat la Brașov un şcheian întors de pe front cu o moaşă care lucra la Spitalul „Inima Reginei“ din Bran
• Nunta braşovenilor a rămas în inima principesei drept „cea mai fericită amintire din România“

Pe 10 octombrie se împlinesc 110 ani de la moartea primului rege al românilor, Carol l, făuritor al Statului Român independent. În aceeași zi, i-a succedat la tron Ferdinand l, Întregitorul, numit și Ferdinand cel Loial. Împreună, Regele Ferdinand I și Regina Maria, Regina Inimilor”, au dat dovadă de un devotament cu adevărat regal faţă de ţar. Astfel, sub domnia lor s-a realizat visul străvechi al românilor, Marea Unire din 1918. Poate că, dintre copiii lor, Principesa Ileana, fiica cea mai mică și mai iubită a cuplului regal, a moștenit și cel mai mult dragostea pentru pământul și oamenii acestei țări. A fost îndrăgostită cel mai tare de Bran, dar și de Şcheiul Brașovului, despre care spunea că e un „paradis al grădinilor“. Oamenii din vechiul cartier braşovean i se păreau „profund români, profund ortodocşi şi revoluţionari“. Din această comunitate şi-a ales domniţa Ileana şi prieteni, colaboratori şi chiar o pereche de fini. În 1945, a cununat doi tineri şcheieni. A fost pentru prima şi ultima oară când principesa a ales să fie naşă de cununie în Braşov.

Monitorul Expres a găsit cu ani în urmă fotografia din ziua nunţii pe peretele unei case din Şchei. Iar astăzi, reînvie amintirea acestei încercate principese care purta cu mândrie ia și fota, îngrijea răniți la spitalul fondat de ea la Bran, a supraviețuit exilului și și-a închinat ultimii ani de viață lui Dumnezeu sub numele de Maica Alexandra. A murit departe de țară, dar a cerut să fie îngropată cu caseta în care păstrase ţărână din România, iar pe mormântul ei să fie pusă o cruce de lemn, ca-n cimitirele româneşti.

Dedicată muncii de caritate

Principesa Ileana a rămas în memoria românilor drept un suflet generos, care şi-a dedicat viaţa ajutorării semenilor. A înfiinţat un spital la Bran şi a lucrat ca infirmieră, cot la cot cu celelalte doamne care îngrijeau răniţii de război. A fost o perioadă în care Branul şi Braşovul au fost viaţa ei. Povestea acestei principese atât de iubite e cunoscută şi din autobiografia „Trăiesc din nou“ (1951), carte pe care a scris-o şi a ilustrat-o cu desene proprii, tipărită şi în România (2005).

S-a născut pe 5 ianuarie 1909 (23 decembrie 1908, pe stil vechi), la Bucureşti, ca al cincilea copil al cuplului regal. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, dar a fost crescută cu dragoste pentru România, poporul, tradiţiile şi limba română. Îndrumată de regina-mamă Maria, cea mai mică fiică a regelui Ferdinand a învăţat engleză, franceză, germană, a studiat pictură cu Jean Al. Steriadi şi sculptură cu Ion Jalea. Dar era atrasă şi de înot, călărie şi iahting. A fost singura femeie din România care a obţinut brevetul de căpitan de cursă lungă, la cârma vasului „Isprava“. Deşi era răsfăţata familiei, Ileana s-a dedicat muncii de caritate. Avea doar 9 ani când, refugiată la Iaşi cu familia regală, împărţea ajutoare sinistraţilor. La 22 de ani a fondat Asociaţia Creştină a Femeilor Române şi Asociaţia Ghidelor şi Ghizilor din România.

A înfiinţat la Bran un spital pentru răniţi

S-a logodit la 21 de ani, cu contele german Alexandru (Lexel) de Hochberg, dar în scurt timp, logodna a fost ruptă, din cauza reputaţiei îndoielnice a contelui. În timpul unei vizite la Barcelona, l-a cunoscut pe arhiducele Anton de Habsburg Toscana, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“, care câştigase câteva concursuri aviatice internaţionale. S-au căsătorit pe 26 iulie 1931, la Pelişor. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în ţară pentru un membru al familiei regale române. Pentru că Regele Ferdinand murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, Regele Carol al II-lea.

Când frumoasa Ileana a rămas însărcinată cu primul copil, Carol i-a cerut însă să plece din ţară. S-au stabilit lângă Viena, la castelul Sonnberg. Au avut şase copii. În exil, Ileana a pus bazele unui dispensar pentru săraci şi a înfiinţat o cantină socială pentru 30 de sărmani. Organiza tabere pentru cercetaşe, în grădina castelului. La izbucnirea războiului a transformat dispensarul în spital pentru răniţi. Arhiducele Anton s-a înrolat voluntar. În 1938, a murit și Regina Maria, moment peste care principesa a trecut cu greu. Au revenit cu familia în România în 1944 şi s-au stabilit la Bran, unde Ileana a înfiinţat Spitalul „Inima Reginei“. Spre uimirea ei, a primit sprijin material de la autorităţile comuniste, prin Emil Bodnăraş, copleşit şi el de hotărârea şi bunătatea domniței cu sânge albastru.

S-a întors acasă ca Maica Alexandra

După abdicarea cerută de comuniști, principesa a fost obligată să-şi părăsească iar ţara, împreună cu nepotul ei, regale Mihai I, pe 8 ianuarie 1948. A luat cu ea o cutie cu pământ românesc. Principesa Ileana şi familia ei s-au stabilit în Elveţia şi apoi în Argentina. La Buenos Aires, soţul ei nu a avut succes în afaceri. Însă domniţa a înfiinţat un cămin pentru refugiaţii politici români, „Regina Maria“. În 1950, s-a mutat la Boston, unde a dus o viaţă modestă, fără Anton. Au divorţat după 23 de ani de căsnicie. Principesa şi-a crescut copiii din banii cu care era plătiță să țină conferinţe despre pace şi despre situația din România intrată sub dominația rușilor. S-a spus că, tot atunci, a fost nevoită să vândă celebra tiară pe care o purtase mama ei, Regina Maria.

S-a recăsătorit în Newton (Massachussets), în 1956, cu doctorul Ştefan Issărescu, eveniment care a ajutat-o să primească cetăţenia americană. În 1959, fiica ei, Maria Ileana (Minola), care era însărcinată, a murit într-un accident aviatic în Brazilia, împreună cu soţul ei, contele Jaroslav Kottulink. Tragedia s-a petrecut imediat după decolare, sub ochii principesei. La scurt timp după prima nenorocire, băiatul cel mare a căzut de pe cal, s-a lovit la cap şi a intrat în comă.

La 52 de ani, Ileana a intrat la Mănăstirea Ortodoxă ,,Acoperământul Maicii Domnului“ din Bussy, Franţa. A divorţat și de al doilea soţ în 1965, iar în 1967, a devenit Maica Alexandra. A ctitorit mănăstirea de maici din Ellwood City (Pennsylvania) cu hramul „Schimbarea la faţă“. A reuşit să mai vadă o dată România la vârsta de 81 de ani, în septembrie 1990. După patru luni, pe 21 ianuarie 1991, s-a stins din viaţă la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a unor complicaţii survenite în urma unei fracturi de bazin. Căzuse în chilie. A cerut să fie îngropată cu caseta în care păstrase ţărână din România, iar pe mormântul ei să fie pusă o cruce de lemn, ca-n cimitirele româneşti.

„Am fost persona grata în Şchei“

În anul 1954, pe când locuia în America şi îşi creştea singură copiii, Principesa Ileana a scris cartea „Spitalul Inima Reginei“, în care, pe baza jurnalului ţinut în acea perioadă, a povestit întâmplările din anii petrecuţi la Bran. Capitolul 9 este în întregime dedicat Şcheiului şi unui eveniment care i-a fost foarte drag principesei: căsătoria a doi tineri braşoveni cărora a ales să le fie naşă de cununie.

Iată ce scria Ileana: „Oamenii din Şchei sunt profund români, profund ortodocşi şi revoluţionari. I-au respins pe comunişti. Am fost persona grata în Şchei, nu numai pentru că localnicii erau regalişti ardenţi, ci pentru că în vara lui 1944, am trimis acasă mulţi răniţi, ca să fie îngrijiţi de familiile lor, atunci când am evacuat spitalul Crucii Roşii din Braşov, în timpul bombardamentelor“.

Printre angajaţii spitalului din Bran s-au numărat mai mulţi braşoveni, principesa acordându-le fiecăruia, cu dragoste, câteva rânduri în cartea sa. Una dintre surori era moaşa Marioara Şteblea, dar principesa i-a spus în carte Ioana. A ales să schimbe mai multe nume, pentru a nu le crea probleme în regimul comunist. „Moaşa spitalului a venit la noi la sfârşitul lunii septembrie 1944, ca asistentă medicală de noapte. Avea cam 26 de ani, era brunetă şi minionă. Ochii ei erau enormi şi extrem de expresivi. Nu avea nevoie de cuvinte, ochii vorbeau pentru ea. Era o fată educată, formată la şcoala medicală de la Universitatea din Bucureşti“, scria Ileana.

Aprecieri pentru moaşa din Şchei

Principesa a apreciat-o pe Marioara, pe care o considera mâna ei dreaptă. „Am întâlnit-o la spitalul Crucii Roşii Braşov, în primăvara anului 1944. Amândouă acordasem acolo îngrijiri. În aceeaşi vară, m-a ajutat să evacuăm răniţii, în timpul bombardamentelor. În cele din urmă, atunci când am avut propriul meu spital în Bran, câteva luni mai târziu, a venit la noi. Am fost foarte încântată să o am în personalul meu, nu numai pentru că ne-am format o simpatie sinceră una pentru cealaltă, ci şi pentru că era o persoană în care puteam avea încredere şi pe care mă puteam baza. Am dormit liniştită noaptea, după ce Ioana (n.r. Marioara) a preluat îndatoririle asistentei de noapte. După ce mai târziu a sosit Ginia, calificarea Ioanei a fost mult mai necesară în maternitate decât în ceasurile de noapte, astfel că a devenit moaşa oficială a spitalului, iar Ginia asistentă de noapte“. Marioara nu mai trăieşte ca să povestească din vremea când îngrijea răniţi împreună de domniţa Ileana, însă fiica ei, Ana-Maria Bauman, îşi amintea ce-i spunea mama ei: „Principesa lucra cot la cot cu infirmierele şi asistentele, purta aceeaşi uniformă, la care îşi puneau o insignă cu inima reginei. Singura distracţie era seara, când se strângeau la bazin, dispărut între timp, şi făceau baie sau dansau vals. Principesa era mai înaltă ca tata“.

Prizonierul pacient

„În 1946, Ioana, micuţa noastră moaşă, s-a căsătorit cu unul dintre soldaţii noştri convalescenţi, Vasile Stan (n.r. Vasile Pitiş), iar nunta a avut loc nu în bisericuţa din Bran, ci într-un extraordinar oraş, din care erau originari mirii, o suburbie a Braşovului numit Şchei. Are o populaţie de aproximativ o mie de oameni înghesuiţi într-o crăpătură între doi munţi, cu străzi neasfaltate şi înguste, un adevărat paradis al grădinilor mici“, scria Ileana. În realitate, Vasile Stan era Vasile Pitiş, tatăl Anei-Maria. „Tata fusese luat prizonier la Cotul Donului, a fost doi ani în Siberia, de unde s-a întors rănit. A ajuns la Spitalul «Inima Reginei», unde lucra mama. Aşa s-au cunoscut şi s-au căsătorit mai târziu“, a povestit şcheianca. Ana-Maria, Care a fost muzeograf la Castelul Bran timp de 27 de ani. Principesa relatează întâlnirea dintre cei doi cu mai multe amănunte: „Ioana şi Vasile se născuseră şi crescuseră în Şchei, dar nu se cunoşteau. Vasile a fost prizonier la ruşi începând cu 1940. Românii din Divizia Tudor Vladimirescu au fost îndoctrinaţi de comunişti. Ei s-au întors în România odată cu invazia trupelor ruseşti din 1944. Vasile a fost unul dintre aceşti români cu dor de casă. În viclenia lor, ruşii au folosit acest regiment în linia întâi în luptele de la Debrecen. O parte din supravieţuitori au fost trimişi la spitalul din Braşov, şi de aici la Bran. Aceşti români au fost o mare problemă pentru noi, creau animozităţi, îi provocau pe ceilalţi soldaţi care, la rândul lor, îi considerau trădători. Vasile nu era un astfel de om. Era bine educat, un gentleman rezonabil, plăcut şi ne mulţumea politicos pentru tot ce făceam pentru el. Ne privea cu ochii lui negri, adânciţi în orbite şi ne zâmbea liniştit“.

Fotografia de la Tanti Miţa

În carte, principesa spune că Marioara fusese logodită cu un alt şcheian, dispărut în război. Îi rămăsese credincioasă timp de doi ani, sperând că se va întoarce. „Dar când a auzit că un om din Şchei a ajuns pacient la noi în spital şi că a luptat în acelaşi regiment cu logodnicul ei, s-a dus îndată la el ca să afle veşti. I-a spus numele logodnicului. Da, Vasile îl ştia, dar ştia de asemenea că acel bărbat se căsătorise şi acum servea în alt regiment. De fapt, el, Vasile, îi fusese naş de cununie. Biata Ioana a fost şocată şi aproape că a leşinat, iar lui Vasile i-a părut rău că a fost mesagerul unor astfel de veşti. Cu timpul, însă, au devenit prieteni până s-au logodit“. Ana-Maria păstrează o fotografie-document care îi înfăţişează pe fericiţii miri alături de naşii lor, Principesa Ileana şi fiul ei, Ştefan. Fotografia a fost făcută la Foto Regal, studioul de pe Republicii condus de Tanti Miţa. Tot ca o mărturie stă şi invitaţia la ceremonia religioasă de la Biserica „Sfânta Treime“ din Şchei, oficiată de părintele Valeriu Voineag. Un înscris al bisericii arată că evenimentul a avut loc în data de 13 mai 1945. „Principesa este menţionată cu titlul A.S. Arhiducesă, pentru că era căsătorită, însă arhiducele Anton nu a avut voie să vină, fiindcă avea domiciliul forţat la Bran, aşa că principesa a venit cu fiul ei, Prinţul Ştefan“, explică Ana-Maria.

Cununaţi de arhiducesă

Principesa a acordat un spaţiu generos descrierii acestei nunţi, singura din Braşov la care a fost naşă. „S-au căsătorit în primăvară, în frumosul Şchei. Am fost naşa Ioanei şi nu am mai participat la o nuntă ţărănească mai frumoasă şi mai veselă. Ziua a fost perfectă, pregătită de natura însăşi. Ceremonia de căsătorie a avut loc într-o frumoasă bisericuţă din Şchei, care-şi avea propriul cimitir liniştit. Părul de la poartă arunca petalele sale albe pe alee, ca un covor pe care să păşească mirii. Când am ieşit în soare după ceremonie, clopotele de nuntă au răsunat într-o frenezie tonifiantă, ricoşând înainte şi înapoi din munţi, ecou şi răspuns la ecou a bucuriei noastre. Ioana şi Vasile, amândoi oameni frumoşi, tineri, străluceau de fericire, iar prietenii lor s-au bucurat împreună cu ei, din toată inima şi mult. Nunta a trecut din poartă în poartă. S-au ţinut discursuri, s-au prezentat cadourile, au fost doine şi hore tradiţionale toată după-amiaza şi până în noapte“. După nuntă, Marioara şi Vasile s-au întors la spital, ea ca soră, el ca angajat.

Reclamată la Securitate că e „fină de prinţesă“

Ileana a decis să facă angajări şi astfel, Vasile a devenit un ajutor preţios. „Am cooptat un nou membru în conducere, pe ofiţerul de marină Boeru, pe care-l cunoscusem pe vremea când preda la Predeal, la şcoala lui Ştefan. Căpitanul fusese epurat din armata română de comunişti. Dar era un domn extrem de talentat la menţinerea lucrurilor în ordine. El a reorganizat conturile şi contabilitatea într-un sistem adecvat şi totuşi atât de simplu. Vasile a devenit asistent şi secretar al căpitanului Boeru. Astfel a fost de folos spitalului, care acum avea în administraţie un membru al celebrului regiment comunist Tudor Vladimirescu, contracarând acceptarea unui ofiţer epurat în organizaţia noastră. De asemenea, fiind din Şchei, Vasile a fost nepreţuit pentru noi ca recepţioner şi ofiţer de legătură. Adepţii tuturor facţiunilor politice aveau încredere în el. S-au adăugat şi talentul său de a lucra cu oamenii, cunoştinţele din ambele tabere, diplomaţia şi bunătatea, cu care deseori a liniştit apele înainte de a deveni furtunoase“.

Aceasta este povestea Principesei Ileana şi a celor doi şcheieni care i-au fost fini şi colegi la spital. N-au avut ocazia să se bucure prea mult de şansa de a fi cununaţi de o membră a familiei regale. Ba dimpotrivă. Mărioara fost ,,turnată” de o colegă. Și a avut parte de persecuții din partea Securității. După despărţirea din ianuarie 1948, niciodată finii şi naşii nu s-au mai întâlnit. La venirea în ţară a principesei, Marioara nu mai trăia, iar Vasile era bolnav şi n-a putut ajunge la Bran. Însă, în memoria principesei, amintirea nunţii din Şchei a lăsat impresii puternice. „Uneori o retrăiesc şi o savurez, aici, în mijlocul New England-ului. Fericita nuntă de primăvară din Şchei este amintirea mea din România cea mai idilică, cea mai tradiţională şi cea mai fericită.“, mărturisea principesa în cartea „Spitalul Inima Reginei“.

Zărnești, ultima rugăciune în drumul spre exil

Când a fost obligată de comuniști să părăsească țara odată cu nepotul ei, Regele Mihai, despărțirea de Bran, de spital și de prieteni a fost grea pentru principesa Ileana. Toată lumea a venit să-și ia adio, inclusiv cârciumarul satului, despre care Ileana spunea că fusese avertizată că era comunist. Omul a venit la ea să o sărute și i-a spus plângând: „Să-ți amintești că tu ești Ilenuța noastră dragă: nimic nu o să poată schimba asta: copilul nostru drag!”. S-au adunat în ziua plecării sale o mulțime de țărani din sat, dar și din sate mai îndepărtate, pe care comuniștii n-au putut să-i oprească să vină. Ilenei i s-au oferit, ca ultim dar, ramuri de brad, simbol al eternității dragostei, al vieții și al credinței. Odată plecați din Bran, din cauza troienelor grupul a făcut un ocol cu mașinile pe la Tohan, sat considerat „roșu”. Au rămas înzăpeziți, așa că Ileana s-a dus să ceară ajutor de la muncitorii care tocmai plecau de la fabrică, deși gărzile comuniste i-au spus că este imprudent. Oamenii au ajutat-o, iar la final, când s-a dus să le mulțumească – din nou, în pofida avertismentelor gărzilor – a vrut să le ofere un ultim dar. Iată cum descrie Ileana ce s-a întâmplat atunci, la Zărnești: „Vă rog luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Știu că este puțin, dar asta este tot ce am. – Și le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați. Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi unul a pășit în fața mulțimii. – Nu, domniță, mi-a spus el trist. Nu luăm noi astăzi bani de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte? Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reîntoarceți.”