l Acum peste 160 de ani, în vechiul cartier al Braşovului funcţionau 26 de mori, în paralel cu cea a lui Seewaldt, prima moară industrială din Transilvania
Odată cu primele case din Şchei, au apărut şi morile. Ape curgătoare erau destule, astfel că, la 1859, în vechiul cartier funcţionau nici mai mult, nici mai puţin de 26 de mori, grupate pe strada denumită cândva Valea Morilor. Cam câte una la fiecare 50 de metri. Căruţele încărcate cu cereale urcau înşiruite pe cărări înguste şi ieşeau din moară încărcate cu saci de mălai. Sute de ani au uruit morile în Şchei, până pe la 1911, când au amuţit. Dar s-au dezvoltat altele, dotate cu instalaţii industriale, fabricile Seewaldt şi From, mai jos, în Cetate. Astăzi, nici urmă de mori în Şchei. Eugen Moga (foto medalion), neobositul cronicar al Şcheiului, a refăcut harta celor 26 de mori, le-a desenat după vechi ilustrate şi le prezintă aşa cum a reuşit să le reconstituie, din spusele bătrânilor.
Zeci de pârâiașe şi tot atâtea mori
Moara e o construcţie care transformă grânele în făină. Fără mori, oamenii n-ar fi putut face pâine, astfel că şi în Şchei, cel mai vechi cartier al Braşovului, au apărut mori încă de la prima comunitate. Cartierul este aşezat într-o vale adâncă şi lungă, „de aceea, Şcheiul, satul dintre munţi, n-a dus niciodată lipsă de apă“, spune Eugen Moga. Şi unde e apă, sunt şi mori. Sau cel puţin au fost în vremea când oamenii aveau de măcinat cereale. Braşoveanul a studiat hărţi şi documente vechi şi a pornit pe urma morilor din Şchei, realizând ceea ce el numeşte un inventar al acestora. O muncă deloc uşoară, fiindcă zona nu mai e străbătută de zecile de ape curgătoare: Ţâpul lui Meşotă, Fîntîna lui Ştiubei, La Pietrele lui Solomon, Pe Valea cu Apă, Pe Valea Rece, În Varişte, Pe Valea Tei, Pe Valea Oului, La Fântânița Popii, La Podul Dracului. Din cele care au rămas, braşovenii vin din toate colţurile cu sticle să-şi ia acasă această apă curată, despre care se spune că e dătătoare de sănătate, fiindcă provine din „izvoare de apă vie“. De la Pietrele lui Solomon în jos, Şcheiul era străbătut de două ape importante, una naturală şi alta care curgea printr-un canal special săpat pentru mori, pe sub poalele dealului, de la „Dintre Pietre“, până la Varişte şi Poarta Şchei. Aici firul apei se împărţea în două: unul către moara din Poartă şi altul o lua pe după Turnul Graft. Mai jos de Valea Rece, fosta Vale Putredă, se pot vedea şi astăzi, pe partea dreaptă, urmele canalului.
De la moară, la cuptor
Principalul şi cel mai complet document care l-a ajutat pe Eugen Moga să reconstituie harta morilor a apărut în 1859, când municipalitatea a întocmit un plan al apelor şi morilor. În schiţa „Situaţia tuturor morilor de la Stâncile lui Solomon până la Poarta Cetăţii“, el a identificat 26 de mori, un număr impresionant dacă luăm în calcul suprafaţa cartierului. Erau plasate de-a lungul arterelor de circulaţie care legau Prundul de Pietrele lui Solomon. Din acest motiv, strada Principală se numea „Valea Morilor“. Diferenţele de nivel de la o moară la alta erau de 5 metri. Dar de ce aveau nevoie braşovenii de atît de multe mori? Fiindcă aveau ce măcina. La vremea aceea, pâinea fiecărei familii se făcea acasă. „Populaţia Şcheiului avea nevoie de cel puţin 2-3 mori, câte una pentru grîu, porumb şi păsat (mei), cele trei cereale care formau baza alimentaţiei. Localnicii aduceau grânele de la piaţă în schimbul produselor proprii. Duceau la vânzare fructe, brânzeturi, păsări vii şi aduceau produse care nu se cultivau pe aici“, explică Ionel Moldoveanu, urmaş al morarului Abri Mihali. Aluatul pregătit acasă era copt în cuptoare. Cel puţin 15 cuptoare erau în Şchei. Unele aveau şi brutării. Renumite erau „La Domnişoarele“ şi „La Papp“ de pe strada Vasile Saftu. „Femeile aduceau aluatul frământat în moldă la cuptor, iar copiii aşteptau să se coacă pâinea şi să primească un donţ. Din mălaiul proaspăt se hrăneau toţi ai casei, dar şi porcii de îngrăşat, precum şi puii mici. Pâinea se făcea ca să ajungă o săptămînă“, mai spune colonelul Moldoveanu, amintindu-şi de minunata pâine de Braşov, cu cartofi, care rămânea proaspătă câte 4-5 zile. Şi mămăliga era un aliment de bază: „Nu este mămăligă mai gustoasă, dulce şi plăcut mirositoare ca cea obţinută din mălai proaspăt măcinat, adus atunci de la moară“.
Roata primei mori se învârtea la Pietrele lui Solomon
„Prima moară de care îşi amintesc bătrânii a fost lângă Pietrele lui Solomon, pe locul unde acum e casa de pe str. Podul Creţului nr. 123“, îşi începe povestea Eugen Moga. În această zonă, denumită de şcheieni „Între Chietre“, au funcţionat de-a lungul timpului patru mori, uneori câte trei simultan. Aici, Moga a găsit fragmente de piatră de moară. A desenat moara după o vedere veche din 1890. A doua, Moara lui Şerban, era lângă fostul restaurant „Pietrele lui Solomon“, iar cu 50 de metri mai jos, era o a treia moară. La Podul Creţului nr. 117, pe unde trecea canalul „La Păstăi“ şi unde azi e un podeţ, se afla o altă moară. La Podul Creţului nr. 106, altă moară, iar pe locul unde e Şcoala Teologică „Dumitru Stăniloaie“, a funcţionat încă o moară. În capătul de jos al străzii Vâlcelu mai era o moară. Cea numită „La Chiuă“ era la intersecţia străzilor Valea Tei cu Vasile Saftu. Lista morilor din Şchei continuă cu cea de la intersecţia străzii Latină cu Pajiştei, Moara Papp Vâjoiu, şi una în Piaţa Prundului. Pe Valea Putredă au mai fost alte două mori. Pe o hartă din 1880, „Plan Von Kronstadt“, sunt menţionate doar 8 mori. Dar cea mai amănunţită schiţă, cea din 4 noiembrie 1859, aminteşte: Piua pentru păsat şi mei a lui Thomas Muller, morile de măcinat ale lui Kiss Sandor, Sorbun Gyorgy, Dragomir Andras, Sorban Andras, Sorban David, o moară a oraşului, cea a lui Pojer Janos, mori ale breslelor, mori comunale. Unele erau pive pentru postav, altele mori de făină.
Cea mai mare era Moara lui Mayer
Traseul morilor continuă pe Valea Putredă (azi Valea Rece), unde „am descoperit fundaţia unei mori, chiar la intrare, moara lui Pojer Janos, dar pe hartă apar alte două însemne de moară: Tuchmacher Innung şi Csizmenmacher Innung“, spune şcheianul. Unde a funcţionat restaurantul „Trocadero“, a fost moara notată pe hartă Walkmuhle der Wollenweber Innung. Dar cea mai mare şi mai modernă era cunoscută ca Moara lui Mayer, de pe strada Podul Creţului nr. 106. Pe frontispiciu scria: Turbinen, Kunst Walz-Muhle, adică numele proprietarului Mayer, moară cu valţuri artificiale, turbină cu aburi. Moara Mayer a fost construită cam pe la 1890, astfel încât să fie folosită şi forţa apei, şi cea a aburului. Avea două etaje. Azi, clădirea refăcută e locuită de mai multe familii. În timpul Primului Război Mondial, nu mai funcţiona. „Cazanul de aburi însă era folosit pentru apa fierbinte necesară spălării cazarmamentului, echipamentului, lenjeriei şi a pansamentului aduse de la spital: deci moara devenise spălătorie publică. Iar în al doilea război, roata a fost folosită la lemn de foc“. Era o roată mare, cu un diametru de 4 metri. Pietrele aveau şi ele vreo doi metri în diametru, dar erau de mai multe feluri. Perechea de pietre se schimba după felul grânelor: grâu, porumb, orzul de arpacaş, mei din care şcheiencele făceau celebra ciorbă de mei cu zeamă de varză.
Ultima moară
„Pe frontispiciul morii care se găsea mai jos cu circa 50 de metri de fosta cabană Pietrele lui Solomon, vedem într-o fotografie de epocă o interesantă emblemă. Încadrată într-un cerc, o roată de moară bătută cu ţinte susţinută de doi lei, iar în interiorul roţii, o cruce. Leii simbolizează puterea, iar cel ce deţine roata are imperiul sub puterea sa. Deasupra distingem literele T şi B, între ele un 8 răsturnat care poate simboliza infinitul. Dedesubt, anul 1790, probabil anul în care a început să funcţioneze moara, despărţită de un cerc mai mic plasat puţin excentric“, explica în urmă cu ceva ani Eugen Moga, cel mai bun ghid al Şcheiului. Moara a fost dărâmată cu puţin înainte de anul 1916. Moara lui Friederich Pellionis avea şi ea mare căutare. „Era construită în locul cel mai rău posibil, acolo unde se adunau torenţii după o ploaie zdravănă, unde drumul era foarte îngust şi paralel cu valea. Construită pe la 1800, Pellionis era sas, nu grec. Plata se făcea cu uiumul de mălai, cantităţile se măsurau cu baniţa sau vadra de măsurat“, spune Ionel Moldoveanu. Tot el îşi aminteşte că „ultima moară în deplină bunăstare pe care am văzut-o încă în funcţiune în anii 1929-1935, era tocmai prima ca aşezare pe firul apei, adică cea Dintre Chietri“. O clădire din lemn acoperită cu ţiglă. „Când roata se învârtea, tremura toată casa şi scârțâia din încheieturi, de aceea morarii foloseau lemnul, nu cărămida. În anii de care îmi amintesc, stăpânii ei erau Lanii Maria şi fiica ei, Etelka, ultimii proprietari fiind familia Stinghe“.
Moara cu noroc
Nu toate morile din Şchei au fost moştenite. Cele transmise din tată în fiu cu siguranţă au fost morile: Abri, Papp, Toth, Kovacs, Vereş. Morarii erau oameni respectabili în comunitate. Locuiau cu întreaga familie în moară. Ionel Moldoveanu povestea că mama lui s-a născut în moară. „Biata bunică-mea ridicase un sac mai greu pentru a-l turna în coşul morii şi pe loc au apucat-o durerile facerii. Nu era nimeni primprejur care să o ajute, dar nici nu a strigat, că tot nu ar fi auzit nimeni, de huruiala pietrelor care începuseră a se freca una de alta, semn de golire a coşului“. Povestea s-a întâmplat în 1909, la moara ridicată de străbunicul şcheianului prin 1858. Moara a rezistat până la 1911. „După ce s-a desfiinţat, bunica s-a mutat în altă casă, iar de la moară au adus materialele care puteau fi folosite, printre care cele două pietre, pe care le-a făcut praguri în faţa porţii şi a casei. Celelalte mori au rămas întregi, dar s-au transformat în locuinţe ale morarilor“. Astăzi, şi acele case au dispărut, astfel că din zecile de mori au mai rămas doar câteva pietre şi şanţul prin care apa intra în moara lui Mayer.
Când n-a mai venit apa la mori
Activitatea morilor din Şchei a încetat în 1911, când au fost captate principalele cursuri de apă, pentru reţeaua de apă potabilă a oraşului. Eugen Moga spunea că acest moment s-a asociat cu cel al declanşării războiului vamal din 1889 dintre România şi Austro-Ungaria. „Prin majorarea exagerată a taxelor de import pentru grâul românesc, industria morăritului din regiune n-a putut concura cu întreprinderile similare din Ungaria, mai performante, care se puteau aproviziona cu grâu mai ieftin. Din lipsa altor surse de apă şi a gradului avansat de uzură, s-a ajuns ca spre sfârşitul secolului XIX, aceste mori să-şi înceteze activitatea, sarcina lor fiind preluată de morile din Braşov: Seewaldt şi From (strada Avram Iancu) şi a celor din comunele învecinate, cum ar fi cea de la Ghimbav“. „Prin curtea ambelor mori trecea calea ferată. Pentru o vreme, ţăranii cu cantităţi mai mici de grâne au continuat să urce pe străzile înguste şi repezite ale Şcheiului“, completează Ionel Moldoveanu. În 1904 erau 12 morari, în 1927 rămăseseră 4. Cărăuşii erau cei care transportau la moară grâul şi făina. Renumiţi erau Nicu Gal din Pajişte, Nicolae de pe Tocile. Şi ei s-au împuţinat, până când această meserie a dispărut de tot. Eugen Moga a aflat şi ce credeau şcheienii despre desfiinţarea morilor: „Se spune că la moară se leagă şi se dezleagă blesteme. Probabil de aceea au fost dărâmate, şi astăzi nu mai găsim mori în Şchei. Au dispărut odată cu vrăjitoarele“.
Prima moară industrială din Transilvania
După puzderia de mori din Şchei, în Braşov au luat avânt morile industriale. Moara A. Seewaldt, numită apoi „Horia, Cloşca şi Crişan“, s-a transformat mai târziu, după 1947, în secţia de paste făinoase a Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Braşov. Apa care alimenta moara provenea tot din Şchei, de la Pietrele lui Solomon. „Moara Seewaldt a fost iniţial o moară de apă. Dealul Morii este în continuare denumirea dealului, Colina Universităţii este o expresie recentă şi neoficială“, spunea arhitectul Gruia Hilohi, arătând că în fostul bazin au funcţionat şi un ştrand, şi o şcoală de înot (sec. XIX-XX), „de unde şi vechea denumire a străzii T. Grozăvescu: Str. Scăldătoarei“. Moara Seewaldt (Morile Unite Braşov) a fost prima moară industrială din Transilvania. A fost construită în anul 1796 de Iacob Kocián, apoi în 1830 a intrat în posesia emigrantului francez Thieny. De la el a cumpărat-o Rudolf Seewaldt în anul 1865. Dacă la început, măcinarea se făcea cu o instalaţie simplă, mai târziu s-a trecut la automatizare, ajungându-se la o capacitate de prelucrare de 30 de tone de grâu pe zi. Din 1890 conducerea a fost preluată de Alfred Seewaldt, iar în 1915, când s-au aniversat 50 de ani de când moara aparţinea familiei Seewaldt, s-au anunţat proiectele de viitor: conectarea la calea ferată industrială de stat şi construirea de depozite cu capacităţi pentru 10.000 de saci. În perioada interbelică, cu un capital investit de peste 5 milioane de lei, funcţiona în Braşov şi Moara Martin From et Fiii. Astăzi, multe firme au ca obiect de activitate morăritul şi panificaţia, însă nu pot egala frumuseţea morilor ţărăneşti de odinioară.
Premieră în S-E Europei: moara de hârtie de la Braşov
Mori au funcţionat în Braşov încă din primele secole de existenţă a burgului, începând cu zona Carpatex, unde erau cel puţin patru mori ale pielarilor. La 15 noiembrie 1571, magistratul Braşovului a stabilit „Statutul Breslei morarilor din Braşov“, ceea ce înseamnă că erau multe mori şi mulţi morari în cetate. Însă moara de hârtie din Braşov a fost o premieră absolută în Transilvania şi în Sud-Estul Europei. A fost înfiinţată în 1539, de către negustorii Johannes Fuchs şi Johannes Benker, fiul celui care a primit Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung. Pentru organizarea şi conducerea morii a fost adus Johannes (Ioan) Hockermann, morarul unei fabrici de lângă Cracovia. I se zicea „Polacul“. Moara de hârtie din Braşov se numără printre cele mai vechi din Europa. Funcţionarea ei a dus la sporirea producţiei de hârtie şi, implicit, la o mai bogată activitate tipografică. La 7 martie 1546, cu ocazia prezentării primei hârtii produse la Braşov, „Polacul“ a primit o recompensă de 2 florini din partea conducerii oraşului. Preţul hârtiei a scăzut brusc, de la 2 florini cât costau 50 de coli din import, la 1 florin şi 12 aşpri, hârtia indigenă. Ținând cont că pe vremea aceea o pereche de cizme costa un florin, nu e de mirare că hârtia braşoveană a câștigat repede piaţa, fiind comercializată în toate cele trei ţări româneşti, precum şi în Ungaria. Mai târziu, chiar dacă au apărut şi alte mori de hârtie, la Cluj (1563) şi Sibiu (1573), consumatorul principal de hârtie, cancelaria principelui Transilvaniei, a folosit tot hârtia braşoveană, produsă din zdrenţe. Moara de hârtie de la Braşov a funcţionat tot în zona străzii Mihai Viteazul de azi. A fost distrusă în 1600. A fost celebră şi prin bătăliile care au avut loc în preajma ei. Cronicile menţionează că voievodul Ţării Româneşti Radu Şerban a purtat lupte biruitoare cu Moise Szekely şi Gabriel Bathory „lângă moara de hârtie“.
Multumesc ptr. articol!
Am crescut in Şchei insa nu stiam nimic despre acest aspect. In viitor cind o sa se
„uite” si mai mult acest articol devine un document de studiu. Atunci o sa fie o
surpriza sa se afle ca Tractorul si Steagul Rosu au fost la origine „fabrici”!