Brașovul a contribuit la istoria științei și tehnicii cu ingineri renumiți în construcții, electrotehnică, metalurgie, construcții de mașini și avioane, chimie și agronomie
În anii comunismului, Brașovul și-a câștigat renumele de fabrică de ingineri și subingineri, ieșiți ca pe bandă rulantă de pe băncile facultăților tehnice. Numărul acestora creștea de la an la an, pentru a răspunde nevoii tot mai mari de specialiști a industriei în plin avânt. După 1989, când întreprinderile au început să cadă rând pe rând, mulți ingineri s-au orientat către alte domenii sau alte țări, unde sînt extrem de apreciați. I.C. Brătianu spunea: „Țara nu se poate ridica decât prin ingineri“. În perioada interbelică, au răsărit minți luminate, care au lăsat în urma lor importante realizări în domeniile construcțiilor, metalurgiei, electrotehnicii, agronomiei sau silviculturii. Printre ei au fost și mulți ingineri brașoveni care astăzi dau numele unor străzi, instituții sau săli de cursuri universitare. Dar puțini știu să spună cine a fost Radu Emil Mărdărescu, Remus Răduleț sau Irimie Iulian Staicu. Monitorul Expres vă prezintă biografiile celor mai vestiți ingineri ai Brașovului.
Inginerul-șef al Brașovului
Christian Kertsch (1839-1909) a fost cel de-al XX-lea inginer-șef al Brașovului, „un bărbat luminat, umblat prin lume, fusese și în România, unde a făcut lucrări importante și avea soție româncă, și cu vederi mai largi și moderne“, după cum îl descrie cărturarul Sextil Pușcariu, menționînd că „lui se datorește că Brașovul are conductă de apă“, începând cu 1893. Inginerul Kertsch a realizat în numai doi ani, în 1888, celebra vilă care-i poartă numele și care a fost locuința personală a familiei sale. Mai târziu, aici a funcționat un hotel. Clădirea a fost puternic avariată în bombardamentul din 1944, mai mult de jumătate din construcție s-a prăbușit. După război, partea rămasă în picioare a fost reparată și a găzduit birourile unor instituții. Clădirea a fost demolată în regimul comunist (1970) și înlocuită cu actuala clădire Modarom. Kertsch a fost fiul unui meșter dulgher. După absolvirea a două clase de gimnaziu, a fost ucenic la un maistru constructor. Între 1856-1862, a studiat la Politehnica din Viena matematica, fizica, geometria, mecanica, geodezia și îmbunătățirile funciare. S-a înscris apoi la Școala de Construcții și Inginerie din München, dar și la Academia de Arte Plastice. S-a întors acasă cu specializări în construcții de poduri, hidrotehnice, de drumuri și de căi ferate, dar și în conceperea decorațiilor la clădiri, profesia de arhitect neexistînd la acea vreme. Printre edificiile ridicate de acest inginer vizionar se numără și clădirea Reduta.
Mâna dreaptă a lui Anghel Saligny
Ion Baiulescu (1852-1911) s-a născut la Brașov, în familia protopopului Bartolomeu Baiulescu, publicist, economist și istoric. A fost cel mai mare dintre frații săi, toți personalități remarcabile. La fel ca fratele său, Romulus Baiulescu, s-a remarcat în domeniul căilor ferate. A studiat la Gimnaziul Luteran din Brașov, apoi la Politehnica din Viena, unde a absolvit ca șef de promoție, obținând titlul de inginer de poduri și căi ferate. În 1877, a primit o bursă de stat în Germania. A lucrat ca ucenic și apoi maistru în construcții de căi ferate, după care a lucrat efectiv ca proiectant și executant la construcția căilor ferate Düsseldorf-Breme și Solingen-Altan. Întors în țară, a construit prima linie de cale ferată executată numai de specialiști români, pe ruta Buzău-Mărășești. A proiectat și a lucrat și la alte tronsoane. La 9 octombrie 1890 a început construcția celui mai lung (4.408 m) pod de cale ferată din Europa, la Cernavodă, operă a marelui inginer Anghel Saligny, secondat de câțiva ingineri români printre care și Baiulescu, care a calculat rezistența podurilor de peste Dunăre. A fost prieten și cel mai bun colaborator al lui Saligny. Cu ocazia inaugurării podurilor, la 14 septembrie 1895, a fost decorat cu Ordinul „Coroana României“ în gradul de mare ofițer. Începând cu anul 1900, a condus serviciul din Direcția Generală CFR care răspundea de întreținerea podurilor. A fost și titular al catedrei de hidraulică și mașini hidraulice, la Școala Națională de Poduri și Șosele din București.
A întemeiat două domenii noi în electrotehnică
Remus Baziliu Răduleț (1904-1984) a fost un inginer specializat în electrotehnică, membru al Academiei Române. Astăzi, un colegiu tehnic din Brașov poartă cu onoare numele acestui important om de știință. S-a născut la Brădeni-Făgăraș în familia Popa, care și-a schimbat numele în Răduleț, după cel al unui strămoș Radu, poreclit cu diminutivul Răduleț, fiind mic de statură. A făcut liceul în Făgăraș, a absolvit Politehnica din Timișoara, iar în 1930 a obținut titlul de doctor inginer la Școala Politehnică Federală din Zürich, sub conducerea profesorului Karl Kuhlmann. I-a avut ca profesori pe Einstein, Max Planck, Schrödinger, Heisenberg. Din 1931 a predat la Universitatea din Timișoara, dar și la cea din București, unde a fost profesor de teoria câmpului electromagnetic și teoria relativității restrânse și șeful catedrei de bazele electrotehnicii. Răduleț a condus și Institutul de Energetică al Academiei Române și mai multe reviste de specialitate. Între 1966 și 1974 a fost președintele Academiei Române, dar a devenit și membru în academii și asociații din străinătate. Ca cercetător, a întemeiat două domenii noi: electrologia tehnicii energiei și electrologia informației. A coordonat elaborarea și editarea monumentalei lucrări „Lexiconul tehnic român“ (18 volume, 1956-1968). Opera lui științifică a însemnat 30 de manuale didactice și sute de articole științifice.
Cel care a construit Palatul Luvru
Inginerul constructor Tiberiu Eremia (1875-1937), născut la Purcăreni, a construit zeci de clădiri importante în toată România, fiind una dintre cele mai reprezentative figuri ale tehnicii românești. După absolvirea liceului Andrei Șaguna, a plecat în Elveția de unde s-a întors în 1898 cu titlul de inginer. Un an mai târziu, a început să lucreze la Ministerul Lucrărilor Publice din București, iar din 1908 a devenit antreprenor, executând alimentări cu apă și diverse lucrări edilitare în București, Ploiești, Pitești. El a construit, printre altele, Palatul Luvru din București, căi ferate, Biserica Încoronării din Alba Iulia, catedralele din Cluj, Sighișoara, Timișoara, Arcul de Triumf, fabrica de avioane IAR Brașov. A fost specialist în construcții de beton armat, primele din România. A realizat 18 poduri, dintre care multe cu fundații de aer comprimat, precum și primul castel de apă în beton armat din țară. După Primul Război Mondial, a înființat „Societatea anonimă Întreprinderile Generale Tehnice Inginer Tiberiu Eremia“, cu care a realizat alte 42 de poduri, fabrica de locomotive de la Brăila, Uzinele Ford din Capitală. Valoarea tuturor realizărilor sale era apreciată la peste un miliard și jumătate lei.
Fondator al industriei metalurgice românești
Constantin Orghidan (1874-1944) provenea dintr-o veche familie de comercianți aromâni stabiliți la Brașov în secolul XVIII. După absolvirea liceului, a făcut studii la Budapesta, Graz și Viena în domeniile istoriei, filosofiei, ingineriei metalurgice și arheologiei. Este cunoscut și ca mare numismat, având cel mai reprezentativ ansamblu numismatic realizat vreodată în România de un colecționar (peste 10.000 de monede, sigilii, medalii, pietre gravate, bijuterii). Și-a donat colecția Academiei Române. A fost un mare sprijinitor al culturii, co-autor al Enciclopediei României, coordonată de Dimitrie Gusti. În 1942, a devenit membru de onoare al Academiei Române. Ca inginer și industriaș, a fost unul dintre întemeietorii industriei metalurgice românești. În 1922, a fost numit primul director general al uzinelor din Reșița, perioada în care a ocupat această funcție (1922-1927) fiind una dintre cele mai faste și pline de realizări din istoria uzinei. A înființat și a condus numeroase societăți cu profil metalurgic (Uniunea Industriilor Metalurgice și Miniere, Socomet, Titan-Nădlag-Călan), a fost președinte al Camerei de Comerț și Industrie din București. A adus investitori americani în România, în domeniul petrolier.
A făcut primul tractor românesc
Radu Emil Mărdărescu (1907-1968), inginer și profesor universitar brașovean, a absolvit Facultatea de Matematică din București. În anul 1928 a plecat la Dresda pentru a urma cursurile Politehnicii în domeniul construcției de automobile și motoare. Ca student, s-a remarcat și la concursurile de atletism și scrimă. În 1935, a fost selecționat în echipa germană de explorare a Polului Nord, unde s-a ocupat de aparatura de cercetare a particulelor de mare energie din univers care străbat atmosfera terestră. În 1936, s-a angajat la Uzinele de avioane și motoare IAR-Brașov, ca inginer, devenind apoi inginer șef constructor. În această perioadă, a realizat componente inovatoare ale motoarelor de avion și chiar un model nou, cu 14 cilindri în stea dublă, de 1500 CP. Dar nu a primit fondurile necesare de la Ministerul de Război, așa că motorul a fost realizat în Franța, fiind folosit ulterior și de germani. În 1948, Mărdărescu și-a început activitatea didactică predând cursuri de matematică, mecanică și rezistența materialelor la Institutul Forestier din Brașov. A înființat Catedra de Automobile și Tractoare în cadrul Facultății de Mecanică. După război, sub conducerea lui, au fost executate tractoarele IAR 22 (primul model de tractor românesc, produs începând cu 1946 la Brașov), IAR 23, autoturismul prototip IAR 002, în două variante, motocompresorul IAR 003. A obținut brevete de invenție în România și Germania, unde a lucrat la firmele Auto-Union și Deimler-Benz.
Cel mai mare constructor de baraje
Ionel Radu Prișcu (1921-1987) a fost un pedagog și inginer constructor de baraje brașovean, celebru pentru proiectarea barajului Vidraru de pe râul Argeș. A absolvit Universitatea Politehnică din București cu „magna cum laudae“. Ca profesor universitar de excepție, a creat numeroase generații de specialiști în hidrotehnică, printre studenții săi numărându-se și Ion Iliescu, Petre Roman și Călin Popescu Tăriceanu. De numele brașoveanului Radu Prișcu se leagă toate marile construcții hidrotehnice care au dat României independența energetică, adică 10 uzine hidroelectrice și 25 de mari baraje. A proiectat și a coordonat construirea unor mari baraje și în Iran, Bolivia sau Liban. Creator al școlii hidrotehnice românești, a fost prorector, iar apoi, pînă în anul 1976, rector al Institutului de Construcții din București. A pregătit 42 de promoții de ingineri hidrotehnicieni. Brașoveanul a fost membru al unor prestigioase foruri internaționale de profil, a întreținut relații cu mari personalități mondiale în domeniul barajelor și a primit numeroase distincții și recunoașteri naționale și mondiale.
Inginerul gării Brașov
Mircea Mihăilescu (1920-2006) s-a născut în Brașov, într-o familie de intelectuali. A urmat cursurile liceului Andrei Șaguna, apoi Facultatea de Construcții din București obținând diploma de inginer constructor. A lucrat apoi în învățământul tehnic superior, la catedra de beton armat a Politehnicii din București, apoi ca inginer proiectant la Ministerul Transporturilor. De la Institutul de Încercări și Cercetări în Construcții INCERC, a fost destituit în 1957 din motive politice. Din 1964, a predat la Universitatea Tehnică din Cluj, fiind șeful catedrei de beton armat pînă în 1990, când s-a pensionat și a devenit profesor universitar consultant la această universitate. Pe lângă sutele de lucrări publicate, a realizat numeroase proiecte unicat: învelitori conoidale la depoul de locomotive Brașov (la acel timp, cea mai mare clădire de acest tip din România), clădirile gărilor Predeal, Brașov (1962), Bîrlad.
Numele lui e pronunțat în toate laboratoarele de chimie
Nicolae Teclu (1839-1916) e unul dintre cei mai cunoscuți ingineri chimiști români la nivel mondial. La Politehnica din Viena a obținut titlul de inginer chimist, iar la Berlin, cel de arhitect. A lucrat ca profesor de chimie la Gimnaziul Român din Brașov, unde a introdus pentru prima dată cursul de gimnastică rațională. În 1868, a plecat din nou la Viena, unde a lucrat ca asistent al profesorului Ludwig, apoi ca profesor de chimia pigmenților, apoi la Monetăria Statului Austriac, chimist al Imprimeriei Imperiale. Brașoveanul a desfășurat o activitate științifică bogată în domeniul chimiei anorganice. Primele descoperiri și lucrări le-a consacrat studiului chimic asupra unor meteoriți căzuți în India. A făcut cercetări asupra arderii, pe care le-a continuat tot restul vieții și ale căror rezultate le-a publicat în reviste de specialitate din străinătate. Sunt cunoscute în întreaga lume cercetările sale privind electricitatea atmosferică, tehnologia hârtiei, combustia gazelor, studiul flăcării, capacitatea de explozie a amestecului de gaze. A inventat „Aparatul pentru determinarea transparenței corpurilor“, pe care l-a prezentat la Congresul Internațional de Chimie de la Viena din 1898, unul dintre primele fotometre. În 1900 a inventat becul de laborator care îi poartă numele, cu reglare a curentului de aer și gaz, care este folosit și în prezent în laboratoarele de chimie din toate țările. Invenția a fost brevetată în Austria și realizată pe scară industrială de firme din Leipzig și Viena. În 1879, Teclu a devenit membru titular al Academiei Române.
Agronomul preocupat de poluarea planetei
Irimie Iulian Staicu (1905-1989) a adus contribuții importante la dezvoltarea agriculturii mondiale. S-a născut în Cristian, într-o familie de agricultori. Atras din copilărie de misterele dezvoltării plantelor, brașoveanul a devenit inginer agronom. La Facultatea de Agronomie din București, a făcut cercetări sub îndrumarea marelui Gh. Ionescu Sișești. În 1932 a plecat cu o bursă în SUA, unde a urmat cursuri de perfecționare la Colegiul de Agricultură și Științe Aplicate din Manhattan. A fost profesor la Facultatea de Agricultură și la cea de Biologie din București. În domeniul cercetării, și-a îndreptat atenția asupra modului de utilizare a îngrășămintelor chimice și organice, cu scopul măririi producției agricole. La congresele de specialitate din străinătate, a adus contribuții originale în probleme privind poluarea, criza de proteine, sursele nepoluante de energie, identificarea bogățiilor naturale ale Pământului. A fost și director general al Institutului de Cercetări Agricole-ICA (1966-1969). Ca urmare a lucrărilor sale de interes economic național și internațional, în 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1965 i s-a decernat titlul de doctor docent.
Părintele planoarelor românești
Iosif Șilimon (1918-1981) a rămas în istoria aviației mondiale pentru planoarele sale. După absolvirea secției de Aviație la Politehnica din București, s-a angajat ca inginer la IAR Brașov. Ca șef secție montaj avioane ușoare, a realizat în 1949 planorul IS-2, primul dintr-o serie de 32 tipuri de planoare și motoplanoare cu performanțe recunoscute internațional. Ca șef de secție la Uzinele de Reparat Material Aeronautic-URMV3, înființate în fostele hangare IAR, inginerul a realizat în 1960 primul motoplanor românesc și printre primele în lume. După ce, pe rând, secțiile de aeronautică ale Brașovului au fost desființate, a pus piatra de temelie la ICA Ghimbav, la 14 noiembrie 1968. Ca director tehnic, a realizat aici două tipuri de avioane IS 23 și IS 24 pentru misiuni ale aviației utilitare și ale aviației sportive. În 1978, la bordul unui motoplanor IS-28M, a făcut în premieră turul tuturor statelor americane. Aeronavele construite de el au stabilit recorduri mondiale și au dovedit calități de zbor remarcabile, fiind și astăzi competitive și apreciate pe plan național și mondial. Șilimon a fost și pilot planorist și de avioane. Una din preocupările inginerului sătmărean care și-a scris întreaga carieră la Brașov a fost și realizarea de vehicule cu pernă de aer, în scopuri utilitare.
Ingineri inspirați de orașul Brașov
În perioada când Brașovul era un mare centru industrial, mulți ingineri eminenți și-au legat destinele de acest oraș, în care au studiat, au lucrat, au realizat proiecte concepție proprie sau au predat disciplinele în care s-au consacrat. Iată cîteva nume importante:
– Dumitru Dumitrescu (1904-1984), fondatorul școlii românești moderne de hidraulică, a fost inginer la IAR-Brașov, între 1940-1944.
– Grigore Eliescu (1898-1975), primul inginer silvic care a studiat combaterea unor insecte dăunătoare în Europa de Sud-Est, a predat la Facultatea de Silvicultură din Brașov.
– Ion S. Gheorghiu (1885-1968), întemeietorul școlii românești de mașini electrice, a realizat primul proiect de electrificare a liniei de cale ferată Ploiești-Brașov.
– Nicolae Manolescu (1907-1993), fondatorul școlii românești de teoria mecanismelor și mașinilor, a lucrat la Atelierele CFR-Brașov (1932-1936).
– Dorin Pavel (1900-1979), părintele hidroenergeticii românești, a absolvit Liceul Andrei Șaguna la Brașov.
– Andrei Filotti (n. 1930), inginer hidroenergetician român și consilier tehnic șef al Organizației Națiunilor Unite, a coordonat proiectul lacului de acumulare de pe Tărlung, care alimentează Brașovul cu apă potabilă.
– Traian Dragoș (1833-1962), ctitorul primei școli de subingineri electromecanici. Autorul a peste 100 de invenții în domeniul armamentului, podurilor rulante și aparaturii casnice, a trăit la Brașov, unde a lucrat la Atelierele de reparat automobile și a înființat Biroul Tehnic Special. În cadrul acestuia urma să realizeze prototipul unui motor Diesel revoluționar.
– Radu Manicatide (1912-2004) pionier al construcțiilor de aeronave ultraușoare și constructor de avioane românești performante, a realizat în 1945, la IAR Brașov, microautomobilul biloc, echipat cu un motor de motocicletă în doi timpi, având un singur cilindru și răcit cu aer.
– Jiang Zemin (n. 1926), fostul președinte al RP Chineze, a lucrat ca inginer la Uzina Steagul Roșu, vreme de doi ani.
– Elie Carafoli (1901-1983) (foto), inventator, specialist în profile aerodinamice, părintele aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, inventatorul avionului cu aripă joasă, a lucrat ca inginer și ca director general la IAR Brașov, unde începând cu 1929, a proiectat și a construit noi tipuri de avioane și prima suflerie aerodinamică din România.
