l Mai mult ca oricând, în zilele premergătoare Sărbătorii Paștelui, aprinderea unei lumânări are o semnificație sporită, amintindu-ne că rostul lumânării este să ardă şi să ne lumineze sufletul și calea
Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea, cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Pentru că şi sufletul omului este asemănător unei lumânări, iar lumina poate însemna o rugăciune sau pur şi simplu un gând bun.
Lumânările însoţesc toate ritualurile vieţii şi morţii, toate sărbătorile spirituale importante, toate ceremoniile religioase, toate momentele festive din viaţă unui om. Indiferent că sunt aprinse pentru a trimite un gând pios, pentru a face lumină în odaie sau în suflet, pentru terapie sau doar pentru a crea o ambianţă plăcută, lumânările sunt mereu prezente în vieţile noastre.
Povestea lumânării este aproape la fel de veche ca a omului
Povestea lumânării este aproape la fel de veche ca a omului. Încă din jurul anilor 3000 î.Hr., în Egiptul Antic, se preparau lumânări din ceară de albine. În acea perioadă, cretanii foloseau şi ei ceară de albine pentru fabricarea lumânărilor.
În China Antică lumânările erau fabricate din ceară arsă din seminţe şi insecte, indienii antici foloseau scorţişoară, iar băştinaşii din America şi eschimoşii foloseau un anume fel de grăsime de peşte. Primele lumânări create de chinezi, în timpul Dinastiei Qin (221-206 î.Hr.), erau realizate din grăsime de balenă.
În Roma Antică, în secolul I, lumânările erau preparate din substanţele unei plante. În Europa şi în Orientul Mijlociu, lumânările au apărut abia după anii 400, o dată cu resursele mari de ulei de măsline folosit pentru lămpile cu ulei. Lumânarea timpurie europeană a fost realizată din mai multe forme de grăsimi naturale, seu şi ceară.
8.000 de lumânări în Sala Oglinzilor din Versailles
Până în secolul XIX, lumânările erau folosite mai ales în estul Europei. În vestul Europei şi în zona mediterană, predominau lămpile de ulei. Cu ocazia Expoziţiei Universale din Franţa, din 1878, Sala Oglinzilor din Palatul Versailles a fost iluminată folosindu-se puţin peste 8.000 de lumânări.
Lumânarea ceasornic
Având o ardere relativ constantă şi putând fi măsurată, lumânarea a fost folosită la început şi pentru a ţine timpul. Lumânările create special pentru aceste scopuri aveau măsurători marcate de-a lungul cerii, de-obicei în ore. În China, în vremea Dinastiei Sung (secolele X-XIII), se foloseau lumânările-ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora.
Şi în Europa medievală, lumânarea a ajutat omul să-şi măsoare timpul. Lumânarea orară este o invenţie atribuită lui Alfred cel Mare, rege al Angliei între anii 849-889. Pentru a-i reaminti suveranului orele când trebuia să-şi facă rugăciunile, se foloseau lumânări gradate, care dădeau reprezentare scurgerii timpului.
Primele lumânări fabricate
Folosirea lumânărilor s-a generalizat abia în secolul al XV-lea. Mult mai târziu, farmacistul Jean Nicolas Gannal a reuşit să solidifice seul cu ajutorul acizilor, inventând tehnica de fabricare a lumânărilor. În 1823, Eugene Chevreul a extras acidul stearic din grăsimea animală, ceea ce a permis fabricarea lumânărilor cu stearină, care dădeau mai multă lumină, producând mai puţin fum.
La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să fie folosită parafina, un subprodus al rafinării petrolului. Parafina a fost distilată pentru prima dată în anul 1830. Acest lucru a revoluţionat industria producătoare de lumânări, fiind un material ieftin din care se puteau produce lumânări de calitate superioară, inodore, ce ardeau într-un mod rezonabil şi curat.
Lumânările în cultul creştin
Lumânarea a fost întrebuinţată în cultul creştin încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor în sau lângă biserică o întâlnim încă din istorisirile Vechiului Testament, de unde a fost preluată de către toţi ceilalţi creştini. Nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare. În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Iisus Hristos a săvârşit Cina cea de Taină într-un foişor, la lumina lumânărilor.
Luminau rugăciunile de taină
La statornicirea practicii arderii lumânărilor în cadrul cultului creştin a contribuit foarte mult şi situaţia specială a creştinilor din primele secole, care, din cauza persecuţiilor, se rugau în catacombe, în case sau camere ascunse, unde erau nevoiţi să aprindă lumânări sau candele pentru a putea săvârşi cultul divin.
Începând cu secolul al III-lea, există mărturii istorice scrise care atestă întrebuinţarea lumânărilor şi la slujba înmormântării martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme, este menţionat acolutul, care avea între sarcinile sale şi pe aceea de a aprinde lumânările în biserică.
Semnificaţia aprinderii lumânărilor în cultul creştin
Prima semnificaţie pe care o aduce aprinderea lumânărilor este aceea de luminare. În practica vieţii religioase a oricărui creştin, aprinderea unei lumânări este, oarecum, o obligaţie elementară, un simbol al luminării căii vieţii pentru cei apropiaţi ori de luminare a drumurilor pe lumea cealaltă pentru cei duşi. Aproape că nu există creştin care să intre într-un lăcaş de cult şi să nu aprindă o lumânare pentru sine, pentru cei dragi şi pentru cei adormiţi.
Pe de altă parte, lumina lumânării semnifică şi cunoaşterea, vederea lucrurilor, aceasta simbolizând divinitatea, prezenţa lui Dumnezeu, dar şi viaţa. Cea de-a doua semnificaţie a aprinderii lumânărilor este aceea de jertfă, venită de astă dată din partea creştinilor. Lumânarea este ofranda oferită de credincioşi ca semn de oferire a sufletului lor de către Dumnezeu. Mai mult, lumânarea simbolizează şi jertfa de sine, transfigurarea totală a omului în lumină.
Rânduiala lumânărilor bisericeşti
Lumânările din biserici se fac încă după ritualuri. Biserica Catolică cere ca lumânările să fie fabricate din 51% ceară de albine, restul din parafină sau alte substanţe. În schimb, Biserica Ortodoxă cere ca lumânarea să fie realizată 100% din ceară naturală de albine, cu fir de bumbac. Această rânduială a fost stabilită deoarece se consideră că ceara produsă de albine reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură a naturii, întruchipând atât curăţenia, cât şi hărnicia.
De ce ne Împărtășim cu lumânarea aprinsă
Lumânarea aprinsă la Sfânta Taină a Împărtășaniei exprimă dorința de a-l urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Lumânarea este un simbol al sufletului omului, iar lumina ei este rugăciunea. Astfel, sufletul care se roagă este ca o o lumânare aprinsă. Dacă o lumânare este stinsă este ca și cum ar fi moartă.
Lumânarea de la împărtășanie trebuie să fie aprinsă în momentul în care preotul rostește cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Această strigare vine după citirea rugăciunilor rânduite. Imediat după aceste cuvinte, credincioșiii se apropie cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi bună rânduială, având lumânarea aprinsă în mână. Enoriașii primesc atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care rosteşte formula: „Se împărtăşeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
Lumânarea de Paște, simbolul Învierii
În noaptea de Înviere, credincioşii merg la biserică, pentru a lua parte la slujba de Înviere și ca să „ia lumina”. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumină se va ține aprinsă în tot timpul săvârșirii Sfintei Învieri. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinței vietii asupra morții și a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului, potrivit crestinortodox.ro.
După Înviere, fiecare om se întoarce cu lumânarea aprinsă, numită în cele mai multe părți lumina Învierii, acasă. După ce pășesc peste prag, se închină, iar apoi sting lumânarea în grindă, afumând-o pe aceasta în semnul crucii. După numărul acestor cruci se socotește numărul anilor de când e casa sau câți ani s-a trăit în ea.
Lumânarea e păstrată cu cea mai mare sfințenie tot anul pentru a o avea la îndemână si a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, potrivit creștinortodox.ro. În unele zone, cu lumina Învierii se afumă vitele. Lumânarea de la Înviere se ţine în casă şi se aprinde la nevoie, când creştinul se roagă pentru ceva special sau pentru diferite trebuinţe, la necaz, boală, supărare sau vreme de furtună.
Ce facem cu lumânarea de la Înviere
Lumânarea folosită la Înviere nu se aruncă şi nici nu se alătură celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi. Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde peste an în momentele de încercare, de primejdie, de boală.
Cum păstrăm lumânarea de la botez
Lumânarea de la botez reprezintă lumina lui Hristos care coboară asupra unui suflet proaspăt creștinat, dar și asupra părinților, nașilor și a tuturor celor care se află în biserică. Se spune că lumânarea aceasta sfințită trezește sufletul noului creștin și îi arată calea luminată. Din vremuri vechi, se crede că ea are puteri magice vindecătoare și trebuie păstrată cu grijă toată viața.
Lumânarea de la botez este unul dintre cele mai frumoase și valoroase simboluri pe care le primește un suflet de copil, când este creștinat. Ea trebuie păstrată cu grijă de părinți și folosită numai în momentele speciale din viața copilului. Fiind o lumânare sfințită, se crede că are harul de a alina și de a alunga durerile, dar mai poate fi folosită și la diverse ritualuri binefăcătoare. Ea trebuie păstrată într-o cutie, învelită în pânză albă de bumbac, cu ramuri de busuioc sfințit. În acest fel va rezista mai mult timp și va putea fi folosită toată copilăria.
Lumânările de nuntă
Printre cele mai puternice simboluri ale cununiei sunt cele două lumânări de nuntă – lumina credinței menită să vă călăuzească pe acest nou drum. „Eu sunt lumina lumii. De va veni cineva după Mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8,12). Cele două lumânări de nuntă se aprind la începutul slujbei de cununie, de preot, de la sfeşnic, în mod simbolic – căci de la Dumnezeu își trage forță și viață noua familie. Aceste lumânări sunt un simbol al luminii sau al căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soți.
În mod tradițional, lumânările rămân la miri până în a opta zi după cununie, când aceștia, împreună cu nașii mergeau la biserică pentru o scurtă rugăciune. Apoi, mirii lăsau lumânările la biserică, pentru a fi arse în timpul slujbelor.
În zilele noastre, sunt preoți care recomandă ca lumânările să fie păstrate cu grijă în casa tinerilor însurăței și arse în momente importante pentru familia lor.
Candela
Numele de candelă vine din limba greacă – Kandila sau din slavonă – Kanudilo, care înseamnă lampă veghetoare. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi lumânările. Candelele sunt aprinse în biserici, dar şi acasă, sub icoane. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire a sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului, dar şi o modalitate de a transmite rugăciuni şi gânduri bune.
Candela, ca şi lumânarea, simbolizează lumina pe care o dorim atât în viaţă, şi mai ales după moarte, şi jertfă, pentru că dăm bani pe ele. Atunci când aprindem lumânarea sau candela pentru a ne ruga, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie şi binecuvântare.