• În anii ’40, în Ajun, uliţele Şcheiului răsunau de colinde şi clopoţeii săniilor, iar casele se umpleau de miresme de cetină, pîine proaspăt coaptă şi cîlmoi

Publicitate

• Moşul avea barbă, mustăţi şi sprîncene albe, era îmbrăcat în iţari groşi şi cu opinci sau cizme, purta căciulă miţoasă şi cojoc de oaie, brîu dintr-o funie groasă şi toiag

Dan Despan s-a născut în ’42, într-o casă din strada Vasile Saftu, în Şcheii Braşovului, în care locuieşte şi azi. A trăit în copilărie frumoasa poveste a Crăciunului. Asta înainte de venirea comunismului. După ce tatăl său a fost arestat, iar comuniştii le-au luat casa, Moş Crăciun n-a mai venit pe la el. Despre asta nu-i place să povestească. Dar îşi aduce bine aminte cum erau iernile şi sărbătorile frumoase ale Şcheilor. Îşi deapănă amintirile, ţinîndu-şi pe genunchi nepoţelul. Şi vorbeşte, ca şi cum ar fi fost ieri, despre „cioacla“ cu care se dădea pe derdeluş pînă îngheţa, despre străduţele Şcheilor care se animau mai mult decît de obicei în Ajun, iar femeile umblau cu moldele cu aluat. Despre tăpşanul de „La Moară“, unde bărbaţii tăiau porcii ca să facă nevestele cîlmoi, cîrnaţi, tobă şi toate celelalte bunătăţi. Despre colindătorii care erau întrebaţi „de-ai cui sînt“ şi colinda „Daliana, fată dalbă“. Despre bradul împodobit cu globuri de sticlă pictate, de la magazinul „La Ghebaor“. Dar şi despre turtă-dulce, ciocolată şi felurite zaharicale meşteşugite şi jucării nemţeşti pe care le aducea Moşul. Despre masa de Crăciun cu platouri de porţelan şi pahare fine din care cei mari beau crampampuris.

Iarna, cu „cioacla“ pe uliţele Şcheilor

„Iernile erau formidabil de frumoase, înainte vreme. Era zăpadă multă, şi noi, copiii, mergeam cu săniile pe străzile abrupte, pe Podul Creţului, Strada cu Tei, Pajiştei, Printre Grădini (atunci Valea Oului). Ne apuca seara la săniuş şi ne întorceam bocnă la casele noastre. Pe atunci nu era gaz. Ne încălzeam la sobele în care focul se făcea cu lemne. Mirosea toată casa a cetină, mirosea bine“, îşi aminteşte şcheianul. După ce-şi dezmorţeau picioarele şi mîinile, primeau cartofi copţi şi zeamă de varză din butoaie cu pipă şi canea. Dan Despan avea cinci sau poate şapte ani, cînd laolaltă cu alţi copii, se dădea cu „cioacla“ pe stradă, o sanie făcută dintr-un pătrat de lemn cu mînere laterale, peste care era întinsă o piele de oaie. Încăpea un singur copil. Mai erau şi sănii mai mari, dreptunghiulare, care se chemau droabăre şi erau folosite şi pentru cărat diverse lucruri în gospodărie. Pe astea, copii mai mici nu le puteau trage la deal, decît dacă se înhămau cîte doi sau mai mulţi. Erau şi „rodlii“, la care doar copiii mai avuţi aveau acces. Astea erau singurele sănii atent construite, cu tălpi de metal. Şi zburau ca gîndul pe derdeluş. „Săniile erau conduse de copii cu ajutorul unei patine prinse de piciorul drept. Pe atunci, patinele se prindeau de încălţări cu ajutorul unei cheiţe şi a unor urechiuşe. Cînd se rupeau urechiuşele, prindeam patinele cu sfoară, şi mai mergeau o vreme“, rîde Despan la amintirile atît de dragi.

RIMB-uri şi sănii trase de cai

Autobuze erau puţine pe străzile din Şchei. Erau particulare şi li se spunea la toate RIMB-uri, de la iniţialele sindicatului/asociaţiei din care făceau parte transportatorii. Erau Opel, Ford, Chevrolet sau Mercedes, alături de taxiuri particulare, mari, zdravene şi foarte frumoase, multe aparţinînd şcheienilor. Iarna, pe străduţe, circulau şi multe sănii mari, toate cu clopoţei, trase de cai frumoşi, cu clopoţei la hamuri. Dar, iarna, străzile erau în mare parte ale copiilor.

În Ajun, femeile umblau cu moldele cu aluat

În Ajun, străduţele Şcheilor se animau mai mult decît de obicei, iar femeile umblau cu moldele cu aluat. Moldele erau un fel de coveţi scobite în trunchiuri de lemn. Aluatul era dus la vestitele cuptoare de copt. „Se cocea pîine, cozonac, şi multă plăcintă cu brînză, dată cu ou pe deasupra, care era oferită copiilor şi musafirilor“, povesteşte pensionarul, cu ochii copilului de-atunci şi mintea omului de-acum. De Crăciun şi de Paşte, gospodinele preferau să-şi facă singure aluatul acasă, dar mergeau la cuptoarele de copt, „că ieşea coptura mai bine decît acasă şi se cocea într-un timp mai scurt“. Erau familii care aveau în proprietate cuptoarele de pîine, şi trăiau din asta, cum ar fi Nagy, Cocorandu, Măzărescu sau alţii. La cuptoare era cu programare, fiecare îşi ştia rîndul, şi-l respecta. „Bucuria copiilor era atunci cînd pîinile făceau donţuri, adică protuberanţe mai mari, care erau obligatoriu împărţite celor mici de îndată ce se scotea pîinea din cuptor şi se bătea coaja, de rămînea numai stratul uşor rumen şi moale peste miez“, îşi aminteşte Dan Despan. Pîinea din Ajun era mai mare, cam de două-patru kilograme, iar după ce era bătută ca să se spargă coaja groasă şi neagră de la coptul în vatră, se mai şi rădea cu o răzătoare specială, ca să fie „făţoasă“. Apoi era învelită în ştergare albe ca laptele, impecabile, şi se punea în „casa rece“. Era camera din faţă, neîncălzită, şi în care nu erau primiţi decît oaspeţii foarte importanţi, folosită în rest drept cămară.

Porcii se tăiau „La Moară“

Pînă-n Ajun trebuia să fie gata şi preparatele de porc, aşa că şcheienii, ca toţi românii, tăiau porcii în săptămîna dinainte de Crăciun. „Majoritatea tăiau porci, fie că îi creşteau ei în curte, fie că-i cumpărau de la tîrg sau de pe la Stupini“, povesteşte Dan Despan.
Şcheienii aveau locuri speciale de tăiat porcul, cum ar fi pe un tăpşan de lîngă biserica Sfînta Treime, locul cunoscut ca „La Moară“. „Se tăiau porcii pe locul ăla viran, şi noi, copiii, ne cutremuram de ţipetele bietelor animale, şi nu aveam voie, şi nici nu ne-am fi dorit, să luăm parte la tăiere“, îşi aminteşte „tata Dan“, cum îi spune acum nepoţelul de aceeaşi vîrstă cu băieţelul de-acum 67 de ani. După ce uitau tînguiala animalelor, copiii mergeau să caşte gura la tranşare, ca să primească şoricul proaspăt perpelit, alb de la atîta curăţat. Mai primeau şi vîrf de codiţă, sau urechi. „Acolo, pe un panou de lemn, aduceau bărbaţii paie şi tăiau, pîrleau, rădeau, ajutîndu-se de apă caldă şi de cuţite speciale, pînă cînd terminau toată treaba. Femeile duceau acasă intestinele, tot într-o moldă, dar nu în cea de pîine, şi pînă măcelarii terminau de tranşat porcul, ele se ocupau de curăţatul maţelor pentru cîlmoi (caltaboşi), făcuţi din măruntaie şi maţ gros, cu ajutorul ,,puştii de cîlmoi“. „Puşca“ asta era un fel de seringă uriaşă care se apăsa cu pieptul. Gospodinele mai făceau cîrnaţii, toba, sîngeretele şi toate celelalte bunătăţi de Crăciun, povesteşte scheianul. Maţele trebuiau spălate foarte bine, era o adevărată tehnică, iar gospodinele care nu ştiau face singure lucrul ăsta chemau pe cineva care ştia, pentru că altfel nu ieşeau buni nici cîrnaţii, nici cîlmoii. „Ţico, dragă, mînci cîlmoi? Poi, şi-ncă doi!“, a rămas o vorbă de şagă legată de caltaboşi. „Jumările, se făceau în vailing, o oală mare, ca un trunchi de con cu baza mai mică decît marginea de sus“, îşi mai aminteşte omul, aproape înghiţind în sec.

Colindătorii erau întrebaţi „de-ai cui sînt“

În seara de Ajun, copiii mergeau la colindat, şi străzile răsunau de vocile lor cristaline. Aveau colinde specifice, în Şchei, ţine să precizeze povestitorul. Ca „Daliana, fată dalbă“, din care se şi apucă să cînte o strofă. „Pleacă Lina la fîntînă / Daliana, fată dalbă / Şi-o botiţă duce-n mînă / Daliana, fată dalbă“, urmează el, explicînd că botiţa era un vas cu care se aducea apă de la izvor sau de la fîntînă, tot din lemn scobit, ca o găleată cu mîner. „Aşteptai cu multă plăcere colindătorii, care erau întrebaţi «de-ai cui sînt». Erau din toate familiile din Şchei, şi mai avuţi, şi mai sărmani, şi pe toţi îi ştia lumea, şi nu-i ştia musai după nume, ci după poreclă. Ai lui «’Mneaiţă» erau de fapt din familia Văcaru, de-a lu’ Broască erau de fapt ai lui Argăseală, toate familiile vechi aveau cîte-o poreclă, cîte-un «ponos»“, îşi aminteşte domnul Despan.

Globurile, „La Ghebaor“

„Bradul era o adevărată taină pentru noi, copiii. Majoritatea familiilor făceau pomii de Crăciun, numai cei săraci de tot n-aveau brad. Probabil că era luat din pădure, pentru că pe vremea aceea nu se găseau brazi de vînzare, ca acum. Noi însă eram convinşi că bradul este adus de Moş Crăciun, care-l şi împodobea“, vede iar prin ochii copilului de-atunci povestitorul nostru. Ca şi acum, şi atunci globurile erau frumoase, dar numai din sticlă, de toate culorile, atent pictate şi lucrate. În Piaţa Sfatului, era un magazin, „La Ghebaor“, unde se găseau globuri, costume de carnaval, jucării de toate felurile. În loc de instalaţii electrice, bradul era plin de lumînărele prinse cu cîrlig, „foarte de efect“. Şi steluţe, artificii de agăţat în brad, se găseau pe vremea aceea. Doar că şi lumînările, şi artificiile trebuiau atent supravegheate, pentru că riscul de incendiu era tare mare. „Odată chiar s-a aprins o perdea de la o lumînare din brad, şi numai printr-un noroc au apucat de au aruncat-o afară, înainte de a lua foc toată casa“, îşi aminteşte sperietura Dan Despan.

Moşul era îmbrăcat în iţari groşi şi cojoc de oaie

Familia celor doi fraţi Despan era „familie bună“: tatăl copiilor era economist, mama contabilă, aşa că nu o dată, în familie mai erau invitaţi şi copii ai familiilor mai sărace de pe stradă, care se întîlneau şi ei cu Moş Crăciun. Moşul de pe vremea aceea nu apucase încă să fie reprezentat în roşu, cu sania cu reni, şi nu se mutase încă în Laponia. „Nu ştiam de unde vine, dar îl aşteptam cu înfrigurare, pentru a-i cînta colindele învăţate de la mama, din cărţile luate de la librăria Ciurcu, de lîngă liceul Şaguna, şi pentru a ne primi cadourile. Era un moş îmbrăcat în iţari groşi şi cu opinci sau cizme, cu barbă, mustăţi şi sprîncene albe, cu căciulă miţoasă şi cojoc de oaie, cu brîu dintr-o funie groasă şi cu un toiag ca al bacilor de la stînă sau ca al vrăjitorilor de legendă. Obligatoriu, trebuia să aibă şi ochelari, rotunzi, după moda vremii, care să-i accentueze vîrsta, şi bineînţeles o traistă mare, cum purtau oamenii de la ţară, în care să pună jucăriile şi celelalte cadouri“, îşi aminteşte copilul de atunci, acum bunic, strîngîndu-şi nepoţelul la piept.

Zaharicale şi jucării nemţeşti

Părinţii găseau mereu un mod de a le abate atenţia celor mici şi a-i duce din sufragerie, şi „era mare fericire şi emoţie“ pentru ei, cînd vedeau, prin geamul mat al uşilor de la cameră, că s-au aprins lumînărelele în brad, şi cînd moşul bătea cu toiagul în podea pentru a-şi face simţită prezenţa. „Ştiam cu emoţie că urma să vină moşul, îl păzeam să vedem cînd vine, ca orice alt copil, dar nu-l vedeam niciodată decît atunci cînd termina de împodobit bradul. Odată, noi, copiii, ne-am dat seama că moşul era tata, pentru că pe vremea aceea, sprîncenele şi barba moşului erau lipite cu mastic, şi am simţit mirosul acela, pe care-l împrăştia moşul, şi asupra lui tata, atunci cînd s-a întors dintr-o plimbare, uimit să vadă că a venit deja Moş Crăciun. Anul următor însă, tata a adus pe cineva străin, îmbrăcat în moş, iar noi, văzînd că tata este lîngă noi, n-am mai avut nicio îndoială că Moş Crăciun există“, îşi deapănă amintirile şcheianul. Copiii primeau, ca şi acum, jucării şi dulciuri. „Banane sau portocale nu prea erau atunci, că era după război şi era foamete în ţară. Dar era turtă-dulce, ciocolată şi felurite zaharicale meşteşugite, şi jucării nemţeşti“. Dan Vespan îşi aduce şi acum aminte de un trenuleţ de jucărie, cu linii, dar mecanic în întregime, nu electric ca acum, cu care s-a jucat foarte mult timp împreună cu fratele său. Ţine minte şi o motocicletă cu arc, care „ştia să se încline pe o parte în mers, împreună cu motociclistul, ca pentru viraj, apoi se ridica din nou şi mergea în continuare“.

Printre cîlmoi şi crampampuris

În prima zi de Crăciun, se întindea masă mare. Bunătăţile erau puse pe platourile de porţelan din cele bune. Se mînca tobă, sîngerete, lebăr şi cîlmoi, dar şi cîrnaţi, şi friptură. Şi lumea petrecea în familie, pentru ca a doua zi să înceapă vizitele pe la neamuri şi pe la prieteni. Se bea ţuică şi vin, adus mai ales din Moldova sau cumpărat de la cîrciumile din Şchei, unde se putea lua şi pe datorie, şi unde pe o tablă mare cîrciumarul scria cu creta numele datornicilor şi suma datorată, ca omul să-şi aducă aminte că-i dator şi să plătească după Sărbători. „Se mai bea crampampuris, un lichior din zahăr ars cu alcool, şi rachiu de chimăn, şi lichior de feferminţ. Şi era tare frumos, şi toată lumea era fericită“.

Comuniştii l-au arestat pe tata, şi Moşul n-a mai venit

În ’46 au venit comuniştii, şi fericirea copiilor şi frumuseţea zilelor de Crăciun au mai ţinut pînă prin ’50. „Apoi, în 1950, tata a fost arestat politic, aveam opt ani pe-atunci, iar Moşul n-a mai venit, şi nu am mai făcut nici brad. Tata a ieşit din puşcărie abia după 15 ani. Pe noi, în ’52, ne-au scos din casă, şi am fost lăsaţi la Blaj, cu două geamantane, în cîmp. Am stat doi ani acolo într-o pivniţă şi alţi doi ani într-o magazie, pînă cînd ne-am întors în Braşov, în casa bunicilor, într-o cămăruţă mică“. Este atmosfera pe care fostul copil o retrăieşte trist. Abia în 1962, după o grămadă de mutări, Dan Despan a ajuns să locuiască din nou în casa părintească, dar într-o singură cameră. După venirea comuniştilor, s-a strîns şurubul tot mai tare. „S-a făcut colectivizarea Ţării Bîrsei, cu excepţia Branului şi a zonelor înalte, s-au impus cotele obligatoii, au început să care garnituri întregi de tren cu carne, lemn, tot ce le trebuiau ruşilor. S-au pornit sovromurile, un fel de întreprinderi sub conducere rusească, s-a întins sărăcia, au început să se găsească tot mai puţine şi tot mai rar. Graniţele au fost închise, a început industrializarea şi comasarea oamenilor de la sat la oraşe, în locuinţe tot mai mici şi mai prost construite.

Sfîrşitul Crăciunului

Din ’47, orele de religie din şcoli au fost interzise. Au fost interzise şi colindele, iar Moş Crăciun s-a transformat în Moş Gerilă, care venea înainte de Anul Nou, dar nicidecum în ajunul Crăciunului, sărbătoare care n-a mai existat oficial, fiind înlocuită de Anul Nou. „Crăciunul a devenit foarte trist. Doar pe la biserici se mai colinda, însă acolo securiştii în civil urmăreau şi notau cine merge, iar represaliile erau destul de dure, mai ales pentru membrii de partid cu funcţii“, spune Dan Despan.
Textele colindelor se schimbau de la an la an, apăruseră tot felul de urări şi cîntecele în care nu se pomenea nimic de Crăciun, Iisus sau orice alte teme biblice. „Dacă nu ziceau nimic de partid, de Moş Gerilă, de săniuţe şi de clopoţei, aveau iz popular şi vorbeau de bogăţie, pomi, fructe şi alte astea“, spune băieţelul de altădată.

„Ne ascultau cu lacrimi în ochi“

Prin ’63, împreună cu alţi tineri, Dan Despan - care de altfel are o fire artistică şi a fost dăruit de natură şi cu slovă, şi cu cîntec, şi cu mînă de pictor - au pus la cale un cor de colinde vechi. „Textele şi muzica le-am luat de la Dumitru Bizdideanu, care a fost multă vreme dirijor la Sfînta Treime din Şchei, şi le păstra deşi nu era voie. Trei Păstori, Steaua sus răsare, tot felul de colinde vechi, pe care le-am cîntat atunci prin tot centrul vechi. Nu ne-a fost frică, dar nici nu ne-a făcut nimeni nimic. Doar lumea ieşea prin curţile interioare şi ne asculta cu lacrimi în ochi“, îşi aminteşte Dan Despan.

Colinde la Radio, doar la Europa liberă

A existat şi o perioadă de uşoară relaxare, în jurul anilor ’70, însă n-a durat prea mult. Jucăriile începuseră de mult să nu se mai găsească, la fel ca şi mîncarea. Pe măsură ce se apropia ’89, totul era din ce în ce mai puţin şi mai pe sub mînă. „În perioada Crăciunului nu se găsea nimic. Oamenii umblau după mîncare, după jucării pentru copii, ascultau colindele la emisiunile în limba română de la Europa liberă, Vocea Americii sau Deutsche Welle. Mai ales colindele pe care le cînta Ileana Cotrubaş, o soprană de mare succes în acea perioadă, care avea contracte cu mai toate marile opere din lume“, spune Dan Despan. Ca să faci rost de de-ale gurii pentru sărbătoarea creştinească, trebuia să te „lipeşti“ de vreun ospătar de restaurant, care-şi risca postul chiar şi numai pentru cîteva sute de grame de carne, vîndută de două-trei ori mai scump. „Se mergea cu programare, pe ascuns, şi tremura şi cel care cumpăra, şi cel care vindea“, povesteşte copilul devenit între timp părinte.

Ritualul bananelor

Abia către Revelion începeau să „bage“ cîte ceva prin magazine, însă cu preţul unor cozi chinuitoare. Dacă aveai noroc şi „relaţii“, puteai „prinde“ cîteva lămîi, portocale, şi poate o jumătate de kilogram de banane verzi, pe care copiii le păzeau să se coacă într-un ungher întunecos şi cald al vreunui dulap, pentru a fi apoi mîncate într-un fel de ritual, împărţite în feliuţe egale, să guste toată familia, dar mai ales copiii. Mai puteai avea norocul să prinzi nişte compot chinezesc de mandarine sau ananas, ciocolată chinezească şi poate cacao, fiecare cu coadă, cu pile sau contraservicii pentru vînzătoare.

Un brad de dovadă, altul în casă

Se mai găseau niscaiva produse tradiţionale făcute în casă, de către cei care-şi mai puteau permite să taie porc la ţară. Orăşenii fără rude sau pile la ţară, se călcau în picioare pentru pungi de „Fraţii Petreuş“, pui rahitici morţi probabil de bătrîneţe sau inaniţie, gheare şi aripi de pasăre, salam cu zgîrciuri şi soia, ori „şoşoni“ sau „adidaşi“ de porc, adică partea de picior de la genunchi în jos, eventual cu copită cu tot, de gust. În plus, şi tot cu cozi, mai puteai cumpăra brînză şi măsline, dar numai în ajunul Anului Nou.
„De Crăciun, nici cărţi nu găseai în librării, pentru copii, decît doar cu poveşti ruseşti, în ton cu ideologia, care povesteau despre Moş Gerilă şi tot felul de eroi ruşi, ca miliţianul Stiopa-Semaforul. Se ajunsese pînă acolo încît activiştii de partid îşi cumpărau doi brazi, unul ca să-l ţină pe balcon, să vadă lumea că nu-l împodobesc pînă după Crăciun, şi unul în casă, care era împodobit de Crăciun, dar fără lumini, ca să nu se dea de gol“, spune Dan Despan. Moşul venea abia între Crăciun şi Anul Nou, „Moş Gerilă, o ruşine, un moş roşu şi la propriu, şi la figurat“, încheie el brusc o poveste urîtă.

Surogat de tv color

• Într-o zi normală a săptămînii, programul de la televizor era de două ore, iar duminica, ceva mai mult, cam o jumătate de zi. Crăciunul nu era pomenit pe postul naţional, singura noapte albă a televiziunii române fiind de revelion, cînd vedeam şi bradul împodobit, în jurul căruia formaţii de urători proslăveau partidul şi pe preaiubitul conducător. Primele televizoare color (şi, oricum, se dădeau ca Daciile, pe bază de listă, şi puteai aştepta ani întregi pînă să-ţi vină rîndul) au fost, spune Dan Despan, de fabricaţie rusească: Rekord, Temp 1 şi 2, apoi Rubinul redegist şi abia în ultimii cîţiva ani de comunism Elcromul, Cromaticul şi Telecolorul, asamblate în România, dar cu componente şi după model nemţesc. „Erau multe familii de români care pentru a-şi crea iluzia televizorului color, puneau peste tubul alb-negru un «filtru» de celofan, în degrade, de trei nuanţe, ca să spună că au tv color“, îşi aminteşte interlocutorul nostru.