Un amic s-a întors zilele acestea dintr-o lungă călătorie prin străinătățuri. Nu mi-a povestit, așa cum oricare ar fi tentat, nici despre curățenie, autostrăzi sau calitatea serviciilor. Altceva i-a înmuiat omului sufletul. Cel mai mult și mai mult m-au impresionat stațiunile lor turistice care sînt pline cu pensionari. La marginea mării ori în locuri umbrite de păduri, bătrînii Occidentului își retrăiesc amintirile și-și înseninează speranțele, plimbîndu-se doi cîte doi sau chiar în grupuri vesele, bucurîndu-se efectiv de viață. În toată lumea civilizată pensionarii sînt respectați. Ei reprezintă nu doar trecutul, ci și o parte din prezent. A-i respecta pe bătrîni este o formă de sănătate morală a unei țări. Atît mi-a povestit, din ultima lui călătorie, amicul meu. M-a lăsat apoi cu propriile mele întrebări. Cîți bătrîni de-ai României își pot permite, după zeci de ani munciți în amar, o vacanță măcar la Amara cea părăginită? De ce îi abandonăm pe părinții și bunicii noștri, ca și cum și-ar fi consumat deja rația de fericire. Ca și cum ridurile adînci ca niște cicatrice sînt singurul drept care le-a mai rămas. Culmea e că tot mai mulți dintre ei chiar cred că asta e tot ce li se cuvine. Și atunci trăiesc în tăcere și tot în tăcere dispar, ducîndu-și pe lumea cealaltă, odată cu chipurile care au uitat să zîmbească, astmul, reumatismul și celelalte boli grele pe care abia îndrăzneau să le mărturisească.
Ar trebui măcar să fim cinstiți și să recunoaștem. Oricît de vlăguitoare sau ștearsă ar fi existența noastră între două salarii, călătoria bătrînilor noștri spre stația finală a vieții nu mai e decît un stins, tot mai stins exercițiu de respirație.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit și de prietenii tăi!
Cotidianul omului sănătos
