Cosmarul turistului dintre gări

×

Î
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Publicitate

Dimensiune font:

Autor: Andrei Paul, 24.08.2006

* Pentru o călătorie plătită cu 640.000 de lei, călătorul pe liniile CFR poate avea parte de nervi şi circ şi poate şi noroc să-şi găsească vagonul pentru care a achitat rezervarea de loc Peronul din Mangalia e plin. E duminică. Şi e zăpuşeală, pentru că e puţin înainte de ora 15.00. Trenul rapid Mangalia-Bucureşti Nord, cu legătură la trenul spre Braşov, a tras la peron de puţină vreme. Buluceală, ca de obicei. Un om în uniformă întoarce tăbliţele cu numerotarea vagoanelor, aşa că agitaţia sporeşte, pentru că mare parte dintre călători nu mai ştiu unde să-şi caute vagonul în care au loc rezervat. Cei care au avut norocul să găsească bilet cu loc rezervat Eu am. Mi-am rezervat biletele de joi, de la agenţie. Trenul direct Mangalia - Braşov l-am ratat, pentru că biletele cu loc se vînduseră demult. „Aveţi rapid pînă în Bucureşti, iar de acolo, după o jumătate de oră, un accelerat spre Braşov“, m-a asigurat vînzătoarea de la agenţia din Mangalia. „Bun şi-aşa“, am gîndit, şi am plătit cei 57 de lei noi. Adică 570.000 de lei vechi. În fine, găsesc vagonul şi ocup locul în compartiment. Unul dintre cele opt. Deşi am plătit un bilet pentru rapid, vagonul este în cel mai bun caz de accelerat. Trenul se umple repede, dar nu dă pe-afară. Încă. Pornim, asudînd deja, cu toate ferestrele deschise. Avem deja 12 minute întîrziere.

Lipseşte vagonul 9

Pe la Costineşti, şase din tre colegii mei de compartiment se ridică. Nu au locuri, iar ocupanţii de drept şi le revendică. Din nou puţină agitaţie, puţină echilibristică printre cei din compartiment şi de pe culoar. Nervi. „Atenţie la picior!“, aproape că strigă unul dintre nou-veniţi, cu o privire crispată. El transpiră cel mai tare. „Nu de căldură, ci pentru că mă doare piciorul, ne lămureşte“, privind în pămînt, spre piciorul bandajat. Şase copci. Şi l-a tăiat cam un centimetru, deasupra călcîiului, sărind de pe epava de la Costineşti. „M-au dus ieri la Urgenţă, cu Ambulanţa, m-au pansat, gata concediul...“, spune el. Înainte de Constanţa, apare un alt grup. O blondă, destul de arţăgoasă, răbufneşte din uşă: „Am loc, vreau să-mi pun bagajele“. Doamna de la geam, cu soţ şi copil, spune că şi ea are loc. „Poftim, acum au dat şi două bilete pe-un loc!“, pufneşte ea. Ca la orice situaţie de felul ăsta, fiecare îşi scoate biletele, pentru confruntare. „Poftim, locul 76, vagonul 9“, spune doamna deja aşezată. Lumea se uită la ea ca la urs. „Aici este vagonul 10“, recită aproape în cor ceilalţi ocupanţi ai compartimentului. „Imposibil! Vin din vagonul de alături şi mi-au spus că acolo e vagonul 8!“, se justifică femeia, mormăind blesteme la adresa CFR-ului şi a naşului, în special. Apoi se ridică, îşi ia soţul şi copilul şi se înghesuie pe culoar în căutarea vagonului 9.

„Nicio problemă, şefu’!“

Timpul se scurge greu, printre picături de sudoare şi fluturări de evantaie improvizate. „Poftim! Avem şi purici!“, observă indiferent blonda care a preluat locul. „Punem pariu că nu mai are curaj naşu’ să vină să controleze biletele?“, spune o brunetă de lîngă mine. „Punem pariu că are?“, îi vine replica imediat. Şi peste vreo jumătate de oră, se adevereşte că naşul „are“ curaj. Controlează biletele, încasează observaţiile acre, dispare în cele din urmă în partea cealaltă a vagonului, împreună cu familia care încă nu găsise vagonul 9. Apare din nou cîteva minute mai tîrziu, croindu-şi loc printre tinerii înghesuiţi pe culoar, care plătiseră acelaşi bilet pe care l-am plătit şi noi, cei care aveam norocul să stăm pe banchete. „Da şefu’. Sigur. Totul este în regulă. Am avut trei locuri la vagonul 9, care nu există, dar le-am transferat la vagonul opt. Nu sînt probleme. Sigur, avem ventilaţie. Nicio problemă“, ţipă el într-un telefon, ca să acopere strigătele „admiratorilor“ din ce în ce mai încîntaţi. Perdelele flutură pe ferestrele deschise, semn sigur că ventilaţie există din belşug.

45 de minute întîrziere

Tîrîş-grăpiş, trenul nostru rapid, care a aşteptat minute în şir eliberarea liniei de alte trenuri şi mai rapide, ajunge în apropiere de Bucureşti. Glumim, iar sauna începe să nu ne mai deranjeze. Avem alte griji mai importante acum, pentru că se apropie ora de sosire în Gara de Nord (20.56) şi nici urmă de Bucureşti. Aflu de la blonda din compartiment, care a sunat pe cineva la Bucureşti, că trenul nostru este afişat la Gara de Nord cu întîrziere de 45 de minute. „De unde 45 de minute, că se vede Bucureştiul?“, se miră blonda. CFR-ul ne-a arătat însă că se poate. Cam atît a durat să ocolim oraşul şi să intrăm în gară, pe altă linie decît cea obişnuită.

Fotografii cu acreditare

În Gara de Nord, cobor plin de nervi, la 21.50. Nici urmă de acceleratul către Braşov. De la prima casă de bilete care-mi iese în cale, sînt îndrumat la biroul de mişcare, pentru „viza aceea dreptunghiulară, cu minutele întîrziere“, după care, la casa 27 „poate vă dă un bilet de Rapid fără să mai plătiţi diferenţă“. Nu mi-a dat. Ultimii 7 lei, 70.000 de lei vechi, banii de covrigii de drum şi taxi de la gară pînă acasă, i-am dat pe diferenţă. Dar fără loc. Era oricum ultimul tren din acea noapte. Am mai aflat că în Gara de Nord nu ai voie să fotografiezi „decît cu acreditare de la biroul de presă“. În schimb, ai voie să rămîi pe drumuri, să te enervezi, să asuzi, să plăteşti bilete la trenuri care arată altfel decît ai plătit şi merg mult mai încet decît trebuie. Din megafoane, CFR îşi cere scuze pentru întîrzierile trenurilor, provocate de „supraîncălzirea şi dilatarea şinelor de cale ferată“. În Rapidul în care m-am urcat la ora 22.05, zăpuşeala era şi mai mare decît în cel cu care venisem. Eram, totuşi, doar şase în compartiment.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit şi de prietenii tăi!

Comentarii: