* Braşoveanca Maria Ilie a plecat din România de teama sărăciei * După ce a muncit la negru pe bani puţini, şi-a deschis un mic restaurant în inima Valenciei

Publicitate

Povestea Mariei Ilie e cea a unui român obişnuit care a luat drumul Occidentului în căutarea unei a doua şanse. Nu a avut nici mai mult nici mai puţin noroc decît alţii, nu e nici mai realizată, nici mai fericită ca alţii. Dar trăieşte mai bine ca în România. E departe de casă, într-o patrie de adopţie care n-a primit-o cu braţele deschise de la început. Şi-a croit drum prin forţe proprii, a înfruntat deznădejdea şi prejudecăţile, a trecut prin necazuri, dar şi-a găsit rostul. Astăzi, imigranta de odinioară are un restaurant în Valencia şi, după intrarea în UE, aşteaptă să-i calce pragul mai mulţi români, dar din aceia care să nu-i facă ţara de rîs.

Viaţă grea în Braşov

Despre Maria Ilie povesteşte Adriana Vidroiu Stanca, şi ea braşoveancă stabilită de ani buni în Spania. Adriana a căutat-o la restaurant, puţin după ora prînzului, cînd sînt clienţi mai puţini. Au stat de vorbă despre una, despre alta, depănînd amintiri din Braşov, oraşul din care au plecat spre o viaţă mai bună. Maria s-a destăinuit preşedintei Asociaţiei Asrova Carpatina, din Valencia. Preocupată să ţină legătura cu românii atît din ţară, cît şi din Spania, Adriana a ascultat povestea braşovencei şi apoi a spus-o şi Monitorului Expres. O poveste plină de învăţăminte, din care cei care vor să plece la muncă în Spania au ce învăţa. Acum şase ani, familia Ilie din Braşov intrase în impas. Soţul Mariei, fost angajat la Tractorul, a fost nevoit să intre în şomaj. Se descurcau tot mai greu cu banii. „Eu aveam serviciu, însă soţului meu îi era imposibil să găsească ceva de lucru. În jurul meu auzeam tot mai des despre persoane care plecau din ţară şi aşa ne-am hotărît şi noi să ne încercăm norocul în Spania“, mărturiseşte ea.

Din uzină, la cules de portocale

Au ajuns în Valencia cu autocarul, în 2001. El în septembrie, ea în octombrie. Au apelat la nişte prieteni să-i găzduiască pînă îşi găsesc de lucru. „Am plătit vizele pentru amîndoi, 2.350 de dolari, pe atunci se pleca cu viză, nu ca acum. Odată ajunşi aici, ne-am dat seama că nu fug cîinii cu covrigi în coadă şi că trebuie imediat să căutăm de lucru“, povesteşte Maria. Au intrat cu ziua la cules de portocale. „Proprietarii stăteau pe gînduri dacă să angajeze femei, e o muncă foarte grea. L-au angajat doar pe soţul meu. Eu găseam de lucru sporadic, pe ici pe colo, însă tot la cîmp. Apoi am găsit un job la un azil de bătrîni. Era o clădire enormă pe care trebuia să o menţin curată, să pregătesc mîncarea, să spăl vasele, să fac curat, dar, între timp mai mergeam şi la cîmp“, îşi aminteşte braşoveanca. Cu toate că muncea ca un rob, din zori pînă seara, nu cîştiga mai mult de 500 de euro pe lună. Sezonul portocalelor se sfîrşise, soţul ei nu mai avea niciun venit. Familia Ilie intrase din nou în impas.

Trei slujbe

Neavînd permis de muncă, găseau cu greu un serviciu. I-a salvat legea din aprilie 2001 care regulariza situaţia imigranţilor sosiţi pînă la data de 29 ianuarie. S-au grăbit să facă rost de documentele necesare. Au depus dosarele şi au aşteptat. Între timp, Maria muncea la negru, iar soţul ei alerga de dimineaţă pînă seara în căutarea unui serviciu. „Aproape o lună am muncit fără să mă odihnesc, continuu. Am avut noroc şi am găsit de lucru la o şcoală, un serviciu tot la negru, însă stabil“, spune ea. Începea cu noaptea în cap, sfîrşea programul la 6 seara. După care începea lucrul la a doua slujbă, la o discotecă, unde făcea curăţenie. N-avea nicio zi liberă, păstrase şi celălalt job, sîmbăta şi duminica muncea la azil. „Nici nu ştiam pe ce lume mă aflu, eram ca un robot. Am muncit în ritmul ăsta trei luni. Cu tot chinul meu, singurii bani care ne intrau în casă erau 500 euro, din care trebuia să plătim 100 euro chiria pe o cameră. Stăteam într-un apartament pe care îl împărţeam cu mai multe familii“, îşi aminteşte Maria. Mai trebuiau plătite şi transportul, mîncarea, întreţinerea. Rămîneau cu mai nimic.

În sfîrşit, cu acte în regulă

A trecut aşa un an. Îşi mai trăgea sufletul doar cînd copiii intrau în vacanţă. În restul timpului, ducea tot greul curăţeniei la cinci clase, două săli pentru profesori, băi, holuri. Iar proprietara şcolii numai frumos nu se purta cu ea. Tot Maria pregătea mîncarea la cantină. „Soţul meu împlinea şase luni fără serviciu cînd ne-au chemat de la circa sanitară să facem un vaccin contra gripei. Acolo am intrat în vorbă cu o asistentă care m-a întrebat dacă ne place în Spania, dacă ne-am obişnuit, cum ne descurcăm, cum cîştigăm. I-am spus tot adevărul. Sînt o persoană emotivă, îi povesteam şi abia puteam să-mi stăpînesc lacrimile“, spune Maria. Într-o bună zi, asistenta cea milostivă le-a telefonat să-i anunţe că dosarele lor au fost aprobate. Atunci, Maria şi-a dat seama că sînt ocrotiţi de un înger păzitor. Soţul asistentei lucra la Delegacion del Gobierno, instituţia care elibera permisele de rezidenţă. Aceasta a pus o vorbă bună pentru braşoveni. „Dumnezeu mi-a spus să te ajut şi sînt fericită că am putut să o fac“, i-a spus Mariei, cu modestie.

Mama românilor fără acte

„Nu pot uita chipul acelei femei, bunătatea şi dezinteresul cu care m-a ajutat. Încă mai cred că a fost o minune, astfel de persoane nu întîlneşti la tot pasul“, crede Maria, recunoscătoare. Norocul avea să vină şi pentru soţul ei. „La şcoala unde lucram, era o învăţătoare cu care mai stăteam de vorbă, ne ascundeam de fapt, pentru că directoarea nu ne dădea voie să vorbim. Într-o zi mi-a spus că logodnicul ei îi poate oferi un loc de muncă. A trebuit să aşteptăm doar patru zile şi soţul meu a început lucrul. Şi în ziua de astăzi lucrează acolo, la fabrica de mobilă. A fost foarte greu pînă ne-am găsit un rost, însă a trecut, nu vreau să îmi mai aduc aminte“, mărturiseşte Maria, cu amărăciune. Au mai strîns ban pe ban şi, de curînd, Maria a închiriat un bar şi, la rîndul ei, braşoveanca îi ajută pe românii fără acte, oferindu-le de lucru. „Dar nu toţi românii merită o mînă de ajutor. 99% uită să te salute după ce i-ai ajutat, rămîi cu un gust amar de fiecare dată, te simţi folosit şi abandonat“, recunoaşte ea, dezamăgită.

„Se poate trăi mai bine“

Maria Ilie, azi femeie de afaceri respectată în Valencia şi bucătăreasă excelentă, o duce bine. Dar gîndul ei se îndreaptă şi spre România. „Nu am făcut nicio îmbunătăţire la apartamentul nostru din Braşov. Este aşa cum l-am lăsat, poate în 2007 să reuşesc să fac ceva, cine ştie?“, spune ea. Şi mai mărturiseşte că nu se va întoarce definitiv în România. „Nu mă simt în stare s-o iau iar de la capăt, nu mai pot şi apoi, nu mai sînt aşa de tînără“. De fapt, cel mai tare o doare că situaţia de acasă nu s-a schimbat deloc şi românii tot rău o duc. Celor care vor să plece la muncă în Spania, le recomandă să-şi schimbe planurile dacă au de gînd să tragă mîţa de coadă sau să facă treabă de mîntuială. „Nu se poate obţine nimic fără seriozitate şi fără muncă. Este adevărat că se poate trăi mai bine decît acasă şi că banul are altă valoare, însă preocuparea pentru ziua de mîine dispare doar atunci cînd munceşti mult, foarte mult. Nu numai ca imigrant, chiar şi spaniolii trebuie să muncească din greu“, avertizează ea.

Un fals paradis

Un salariu normal în Spania este de 850 euro, mai mult este aproape imposibil să cîştigi. „Cunosc români care se dau mari în faţa celor rămaşi acasă. Fals, o spun în gura mare, cei de acasă trebuie să le rîdă în nas celor care lucrează un an întreg ca un rob şi cheltuie totul într-o săptămînă în România, doar pentru a lăsa impresia că aici este Paradisul. Cine aruncă cu banii, ori e inconştient, ori hoţ, altă explicaţie nu există“, crede Maria. Braşoveanca explică de ce românii vin acasă mai rar. Călătoria e o cheltuială mare, pe care şi-o pot permite doar o dată pe an sau la doi ani. Ea a reuşit să pună ceva bani deoparte, dar nu prea mulţi, cît pentru zile negre. De cînd are restaurantul, şi-a cumpărat maşină nouă. Cam asta e marea ei realizare materială.

„Nu avem nevoie de hoţi!“

Acum, că România e ca şi intrată în Comunitatea Europeană şi graniţele s-au deschis şi pentru noi, Maria îşi dă seama că tot mai mulţi români vor ajunge în Spania. Şi, printre ei, precis vor fi şi uscături, gata să facă bani prin orice mijloace. Celor care se pregătesc să-i buzunărească pe spanioli, să cerşească, să se prostitueze, să înşele, Maria le transmite următorul mesaj: „Nu avem nevoie de voi, ne-a curs multă sudoare ca să ne cîştigăm respectul şi nu nu vă permitem să aruncaţi cu noroi în obrazul României!“. În sens invers însă, adică dinspre Spania spre România, Maria nu crede că cei plecaţi se vor mai întoarce vreodată acasă. Casa ei e acum în Valencia. „Aş vrea din tot sufletul ca lucrurile să se schimbe în România şi să ne întoarcem cu toţii acasă şi să fie bine. Aş vrea să fiu optimistă, însă nu pot!“

Statistici schimbătoare

* Este imposibil de ştiut cu exactitate numărul românilor aflaţi în Spania, deoarece fenomenul migraţiei nu poate fi controlat în totalitate, mai ales cînd este vorba de România. Se ştie însă numărul celor cu permis de rezidenţă, adică a celor „cu acte“. La data de 31 decembrie 2005 se aflau în Spania 192.134 de români, a patra ţară ca număr de emigranţi, după Maroc, Ecuador şi Columbia. 43,95% erau femei. Din cei 12.325 copii, sub 15 ani, 3.044 se născuseră în Spania. Statisticile actuale arată că numărul românilor din Spania a depăşit de mult 200.000, iar al celor fără acte sare de 600.000.

Oraşul românilor

* Cei mai mulţi români din Spania trăiesc în Castellon. Românii n-au ajuns aici cu contracte legale de muncă, dar, fiindcă era mare nevoie de forţă de muncă în construcţii, spaniolii i-au primit fără să comenteze. Şi bine au făcut. Românii au ridicat oraşul. Şi-au luat slujbe şi Castellonul se poate lăuda cu o rată a şomajului 0. Şi-au cumpărat case, obişnuiţi să aibă o locuinţă proprietate personală ca acasă, astfel că au impulsionat piaţa imobiliară. Din cei 170.000 de locuitori cîţi numără Castellon, 19.000 sînt români cu acte în regulă şi încă pe atîţia locuiesc şi muncesc ilegal.

Partidul imigranţilor

* Tot la Castellon s-a înfiinţat primul partid politic românesc din Spania. Partidul Independent Român, a fost ideea omului de afaceri român Augusto Constantin Tecu. Deocamdată, PIR are cu puţin peste 100 de membri. „Partidul nostru caută să apere drepturile noastre în Spania şi în UE, prin intermediul unei politici integrale, în slujba intereselor generale ale tuturor cetăţenilor“, a declarat fondatorul partidului, decis să deschidă filiale şi în alte oraşe mari. Deşi se declară independent şi cu o doctrină de centru, PIR s-ar putea afilia Partidului Noua Generaţie, al lui Becali. Patronul de la Steaua a promis sprijin financiar, lucru ce i-a convins pe membrii PIR să accepte unirea cu PNG. De anul viitor, românii vor candida pentru consiliul local.