Graficianul Nicolae Alexi, vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, s-a născut într-un sat de lîngă Rupea
Deși seamănă izbitor cu părintele suprarealismului Salvador Dali, el susține că doar hazul le e comun
Oamenii spun că seamănă cu Salvador Dali, cu mustața lui răsucită la capete și mimica bufă. Și dacă mai adăugăm că este și unul dintre cei mai mari graficieni ai României, poți avea strania impresie că l-ai întîlnit pe însuși maestrul suprarealismului. Nicolae Aurel Alexi, brașovean după locul de naștere, dar oltean, după zona în care a învățat să deseneze, este astăzi vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici din România și profesor la Universitatea de Arte din București. Dar și membru în asociația Unirea care vrea să repare biserica și monumentul din Drăușeni, comuna în care Dali de Brașov a văzut lumina zilei și a desenat pentru prima oară, pe peretele unei case.
Primul desen, pe peretele casei
Bunica lui Alexi era verișoară primară cu Șt.O. Iosif, iar casa în care s-a născut Nicolae era lipită de casa memorială a poetului. Aici și-a petrecut anii copilăriei, pe maidane, cu băieții la fotbal, dar și mîzgălind primele lui desene. Pe cînd zugravii lucrau la fațada bisericii, a rămas fascinat de imagini. S-a apucat să deseneze și el, cu cărbune, pe peretele unei case proaspăt văruite. A fost probabil o lucrare abstractă, una mai bună decît aș putea face azi. După educație, devii mai puțin artist, crede el. N-a fost pedepsit, dar acesta a fost momentul în care a constatat că-i place să deseneze. Pe cînd era în clasa a II-a, tatăl lui, fost pilot de aviație din Cernăuți, a fost repartizat la Craiova. Nicolae mergea la școală, încurajat de părinți să-și cultive talentul artistic. A studiat chiar arta grafică, într-o clasă specială, pe lîngă Muzeul de Artă. Era poreclit Pictorașul. S-au mutat apoi în Ișalnița, într-o baracă, fiindcă tatăl său fusese numit director de cămin cultural, apoi funcționar la Sfatul Popular. 19 ani au locuit cu toții într-o singură cameră, timp în care Nicolae mergea cu vitele la păscut, scria fetelor scrisori de dragoste, citea cărți una după alta și, mai ales, picta. Făcea tablouri la comandă și le vindea cu 30 de lei, contribuind astfel la cheltuielile casei.
N-a intrat din prima
Cînd a terminat liceul era deja un geniu arătat cu degetul, și eu chiar credeam că-i așa, își amintește Alexi. A dat examen la Institutul de Arte Plastice și a picat cu media 2,66. Pînă la urmă, a reușit. La absolvire, eram un tînăr tată care căuta o soluție să rămînă în București. Făcusem niște cursuri de animație care credeam că or să-mi folosească să mă angajez la Animafilm. Dar posturile erau blocate. Am primit repartiție în județul Ialomița, să predau desen la o școală, în care se creșteau viermi de mătase, și la o grădiniță. Pe drum, prin noroi, mă întîlnesc cu un om pe bicicletă care-mi zice «Eu sînt directorul școlii. Bine c-ați venit, că avem mare nevoie de un profesor de franceză». N-am predat nici măcar o oră, dar am făcut sute de ore pe la poarta ministerului. Pînă la urmă am ajuns la Animafilm. Sau Anonimafilm, cum îi mai ziceam, povestește graficianul. A lucrat aici 5 ani, făcea desene, decoruri, colabora la filme de animație și a făcut chiar el unul, Zmeul. A fost intermediarist și la serialul Noapte bună, copii!, unde a încercat să-i deseneze glezne celebrului personaj Mihaela. N-avea glezne, săraca, așa cum o desenase Nell Cobar. Îi ziceam «fetița cu elefantiazis». Dar maestrul s-a supărat. M-am supărat și eu și, împreună cu alți graficieni tineri, am intrat într-un conflict cu Gopo. Pînă la urmă, în 1982, mi-am scris demisia pe o foaie roz, spune el.
Autostrăzile din Drăușeni
Alexi a trăit din meditații, devenise cel mai cunoscut din toată țara. Eram un freelancer. Dar, după Revoluție, m-am prostit. Au venit studenții la mine acasă cu pancarte și lozinci «Jos cu ăia, sus cu ăștia». Și așa, într-un moment de entuziasm, am devenit funcționar la stat. Tot profesor la universitate sînt și azi, după 20 de ani. Sînt supărat pe sistem, dar am reușit să îl schimb, în parte, mărturisește Alexi. Chiar dacă este o legendă a graficii autohtone, un profesor apreciat și un artist cu recunoaștere internațională, Alexi se duce deseori cu gîndul și la anii copilăriei din Drăușeni. Deal, munte, pădure, luncă, aveam de toate acolo. Satul meu avea ulițe spectaculos de largi, ca niște autostrăzi. Vecin cu noi era un țigan mai mare decît mine. Era păsărar și se pricepea la tot felul de zburătoare. Mă lua cu el prin păduri, să le depistăm cuiburile. Mă cățăram prin pomi, colindam pădurile, dar nu-mi aduc deloc aminte dacă mergeam și la școală. La un moment dat, mi s-a spus «Repetentul», dar nu știu dacă am repetat clasa I. Probabil urma s-o repet, dar oi fi trecut-o, caută brașoveanul să-și amintească.
Nicolae Alexi vrea să restaureze biserica din Drăușeni
Cred că era anul 1953 sau poate 1954. În iarna acelui an, a căzut cea mai mare ninsoare din istoria României moderne. Îmi aduc aminte că, de mînă cu tatăl meu, mergeam prin niște tunele de zăpadă ca să ajungem la locul de unde puteam cumpăra pîine. Amintirile din Drăușeni mi-au marcat viitorul artistic, hrănindu-mi imaginația, spune artistul plastic. Pe cînd era în clasa a VII-a, i s-a făcut dor de satul natal. A furat din portofelul mamei 300 de lei și a plecat cu un prieten către Brașov, călare pe acoperișul unui vagon de tren. Vroiam să-l duc pe Tamango la mine, în Ardeal, să-i arăt eu acolo ce nebunie, ce frumusețe este pămîntul acela care se întinde ca un înveliș protector, povestește el. A mai trecut prin Drăușeni acum 15 ani. Am văzut că nu mai e placa pe casa memorială Șt.O. Iosif. I-am spus primarului, care vorbea prost și românește și ungurește, că merg la București să rezolv, să facem alta. S-o fi speriat, că a doua zi a găsit placa, dar a pus-o nu pe casă, unde locuiau niște țigani, ci alături, pe Căminul Cultural. Însă, anul trecut, drăușenii au făcut o asociație care va restaura biserica și monumentul din sat. Am zis să ne întîlnim în fiecare an, la slujba de Sfînta Mărie, îmbrăcați în costume populare. Cît despre Salvador Dali, brașoveanul nu crede că seamănă cu faimosul pictor. Dar niște similitudini tot ar exista: Sînt saltimbanc, ca și Dali, fac spectacol în public, doar că el forța asta, crede Alexi, artistul pe care azi îl cunosc mai bine Bucureștiul și străinătatea decît oamenii din satul natal.
Fișă suprarealistă
Data și locul nașterii: 23 martie 1947, comuna Drăușeni, Brașov.
Studii: Institutul de Arte Plastice din București, secția grafică, promoția 1974.
Expoziții personale: București, Craiova, Roma, Civitavecchia, Siracusa, Constanța, Rotterdam, Barcelona, Wroclaw, Sao Paolo, New-Delhi, Varșovia, Praga, Rijeca, Moscova, Sttutgart, China, Goteborg, Oslo, Nurnberg, Abu-Dhabi, Saint Remy de Provence, San Gallen, Seul.
Premii: Bursa Anuală a Tinerilor Artiști secția grafică (1975), Premiul Academiei Mercurion, Roma (1994), Premiul Academiei Române din Roma (1985), Premiul Cultură pentru Europa (1986), Premiul UAP pentru activitatea artistică (1987), Medalia de aur la Bienala de Artă Contemporană Emiratele Arabe Unite (1993), Marele Premiu UAP pentru activitatea artistică din anul 1998 (1998), Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Ofițer (2000), Premiul UAP, secția grafică (2006).
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit și de prietenii tăi!
Cotidianul omului sănătos
