* Toată rînduiala după care va fi îngropat mîine patriarhul este descrisă în Panihida, cartea despre slujbele de înmormîntare

Publicitate

Înmormîntarea patriarhului Teoctist este un ritual funerar special, diferit nu numai de cel al mirenilor, ci şi de cel al preoţilor, iar toată rînduiala este descrisă în Panihida, carte despre slujbele de înmormîntare. Molitvelnicul, cartea care cuprinde slujbele, rînduielile şi rugăciunile realizate de preoţi în diferite ocazii (cununie, botez, spovedanie, înmormîntarea) arată că Biserica Ortodoxă a stabilit patru tipuri de slujbe la înmormîntare: pentru prunci, pentru mireni, pentru preoţi şi diaconi, pentru monahi şi ierarhi.

Cum se va şterge trupul adormitului

Panihida, carte dedicată slujbei de înmormîntare, evocă procesiunea înmormîntării unui arhiereu, cea mai înaltă treaptă a slujitorilor lui Dumnezeu. Ritualul înmormîntării patriarhului Teoctist va fi cel al monahilor. Spre deosebire de monahi, patriarhul va fi înmormîntat în sicriu. „De se va muta către Domnul unul dintre călugări, se va muta trupul lui jos pe rogojină şi se va rîndui un călugăr care va îngriji adormitul“. Călugărul va şterge trupul adormitului arhiereu cu un burete în cruce la fel ca la slujba botezului: pe frunte, pe ochi, pe mîini, pe piepţ pe picioare şi pe genunchi şi „nimic mai mult“.

Îmbrăcat cu cămaşă nouă

Ulterior, trupul adormitului va fi îmbrăcat cu cămaşă nouă şi apoi i se va pune rasa (n.r. - haină neagră). I se va pune o curea şi apoi se va încălţa cu pantofi noi. Sub trupul adormitului va fi aşezată o mantie, „din cap pînă în picioare“, iar călugărul va tăia „cu cuţitul“ marginile mantiei, însă nu le va rupe de tot. Fîşiile vor fi folosite pentru învelirea trupului în trei cruci la cap, la piept şi la genunchi, iar cu restul fîşiilor se vor lega picioarele adormitului.

„Al Domnului este pămîntul şi plinirea lui“

Slujba înmormîntării patriarhului, potrivit orînduielilor bisericeşti, va cuprinde citiri şi cîntări care vorbesc despre viaţa monahală, despre lucrarea monahului, despre îndatoririle lui şi despre „cununa“ la care el lucrează în această viaţă şi despre „cununa“ pe care Dumnezeu o pregăteşte celor care îi slujesc la astfel de situaţii. Astfel, începutul slujbei de înmormîntare va fi acelaşi cu cel pentru mireni, respectiv rugăciunile începătoare, troparele adormiţilor, ectenia întreită pentru adormiţi şi rugăciunea „Dumnezeul duhurilor“. După cîntarea Psalmului 118, slujba se diferenţiază prin Antifoanele Învierii cîntate pe opt glasuri. Antifoanele Învierii nu se cîntă la slujbele mirenilor, slujba obişnuită fiind urmată direct de canonul înmormîntării.
Urmează sărutarea Evangheliei de pe pieptul adormitului, timp în care se vor cînta Podobii. Potrivit Panihidei, în cazul înmormîntării unui arhiereu se va înconjura biserica cu sicriul adormitului. În drumul către mormînt, se vor cînta Stihirile Sfîntului Ioan Damaschin. La criptă, episcopii vor arunca ţărînă în semnul crucii spunînd „Al Domnului este pămîntul şi plinirea lui“ şi vor vărsa cenuşa din cădelniţă.

Cu ce va fi îngropat patriarhul

Arhiereul este îmbărcat la înmormîntare cu următoarele veşminte: stihar, epitrahil, mînecuţe, brîu, epigonat (bederniţă), sacosul, omoforul mare, mitra, cîrja şi omoforul mic. n Stihar - veşmînt lung şi larg pe care îl poartă preoţii ortodocşi în timpul Liturghiei.
* Epitrahil (sau patrafir) - cel mai important veşmînt liturgic, în formă de eşarfă ale cărei extremităţi atîrnă în jos pe piept.
* Epigonat - veşmînt arhieresc în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gît, atîrnînd pe genunchiul drept.
* Sacosul - veşmînt bisericesc pe care arhiereii îl poartă peste stihar la oficierea slujbelor bisericeşti.
* Omoforul mare - veşmînt care se poartă pe umeri şi reprezintă veşmîntul „Păstorului cel Bun“. Omoforul mare se pune la începutul Liturghiei pînă la Apostol, cînd se scoate şi se înlocuieşte cu omoforul mic cu care se rămîne tot restul slujbei.

Patriarhul Bisericii, în alb - doar la români

România este singura ţară ortodoxă în care patriarhul Bisericii este într-o ţinută complet albă. Croiala veşmîntului arată apartenenţa la ortodoxie, iar culoarea acestuia, latura latinităţii poporului român. Istoria veşmintelor albe a pornit de la primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în noiembrie 1925, patriarhul Miron, care a primit din partea mitropolitului Dionisie al Varşoviei o camilafcă albă. Camilafca este pînza purtată de monahi peste potcap (n.r. - acoperămînt al capului, purtat de preoţii şi călugării ortodocşi) în anumite ocazii. Camilafca albă era un semn al bisericilor autocefale după patriarhatele istorice - Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.